Oda scriitorului Lewis Carroll

Soarele imi trimite imbratisari calde prin perdeaua diafana de dantela venetiana ce imi impodobeste sanctuarul de creatie, amintire nepretuita a break-weekend-ului de toamna trecuta din superbul oras italian. Azi este o zi minunata de iarna, viscolul si-a mai potolit furia, iar soarele a iesit timid sa mangaie zapada depusa din belsug, in troiene, noaptea trecuta.  Atelierul meu de design, decorat in stil baroc, este locul unde ma regasesc, unde ma incarc cu energie si unde dau viata rochiilor, unii ar spune poate intr-un mod un pic tendentious, somptuase si spectaculoase, pentru persoane dragi.

In timp ce cadenta tacanitului masinii de cusut imi incanta urechile si imi incarca sufletul, iar privirea este fixata pe acul ce alearga magic pe catifeaua rosie, impletind cele doua fire de ata aurie in cusatura volanului rochiei, mintea mea face o saritura in timp intr-o zi de vara in valmasagul de amintiri al copilariei.

- Adinuta! Mamaie, ce ai mai taiat de data asta?... imi rasuna in amintire vocea bunicii mele, care isi rupsese timp de la treburile gospodariei si intrase brabita in casa, sa vada ce am mai taiat de prin casa…

Si acum imi amintesc ochii ei blocati pe salvarii mei ce se doreau a avea aer oriental, ce dadusera viata perdelei de la geamul camerei.  S-a uitat la mine, apoi la geamul gol. Albul crem al dantelei transformata in salvari, parea si mai alb multumita luminii care intra acum nestingherita prin geamul fara perdea.

Vazusem la singurul post de televiziune pe care il prindeam pe vremea omunismului, anume un canal bulgaresc - dat fiind ca locuiam in sudul tarii aproape de granita cu Bulgaria, un film cu o printesa araboaica, imbracatain niste salvari minunati albi cu bogate broderii orientale. Si singura optiune din casa fusese perdeaua de la geam.  Ii am si acum in cutia amintirilor nepretuite, alaturi de costumul de baie realizat din rochia de nasa a mamei si alaturi de fusta din plapuma.

Cateva fire aurii din capatul volanului, atarnand rebele din material, ma teleporteaza din camera copilariei, in prezent. Opresc masina de cusut si iau foarfeca, gardian de temut al bazarului meu vesel de tesaturi, care stivuite in cupoane, care impachetate cu grija in teancuri si tai firele razvratite care imi rechemasera mintea in atelier. Inca o cusatura si cateva paiete, evident tot aurii, pe guler si rochia este gata sa dea magie cu volanele festive si sclipirile paitelor, unei seri de sarbatoare.

Firele aurii taiate cazute pe masa, ma trimit cu gandul la ornamentele bradului de Craciun. Anul acesta le-am coborat din pod mai devreme, pentru ca vreau sa impodobesc bradul mai devreme. Anul acesta totul va fi auriu, de la varf si pana la luminite. Am inceput deja cu notele aparte date celor cateva creatii pe care pregatesc pentru sarbatori. Paietele sunt toate aurii, cusaturile sunt aurii si chiar nasturii si fermoarele.

Intre timp rochia este gata, o mai asez o data pe manechin pentru a verifica masurile, o sorb din nou din ochii, imi mai iau inca o portie de energie, apoi o asez cu grija in cutia pentru livrare.

        Afara a inceput sa ninga cu fulgi mari. Iarna se pare ca este zgarcita cu timpul acordat soarelui, l-a trimis iar in spatele norilor si si-a reluat impodorirea in straie albe a orasului. 

Oare de ce aleg femeile tinere barbati in varsta?

Fac o paranteza inainte sa incep articolul ce doresc sa il scriu, care imi e foarte clar in minte de cel putin 20 de ore, mai putin titlul :). Sper ca pana termin paranteza sa imi vina si ideea titlului. Paranteza este de fapt formata din doua. Prima despre un superb comentariu primit la articolul despre febra, homeopatie si vaccinuri. Multumesc din nou pentru aprecieri. A doua paranteza este despre a ma certa pe mine public, deoarece in ultimele luni nu am mai scris pe blog, desi la cateva zile am avut in minte idei de articole, pe care le-am creionat in gand si acolo au ramas, sau si mai rau - le-am uitat. Din nou pentru ca imi e lehamite sa-i luminez pe cei care ma urasc, ma citesc si copiaza cu disperare. Sau sa ma dezvalui prin scris celor care nu vad la distanta mica. In final a castigat ratiunea care imi spune ca voi, cei care ma apreciati, nu aveti nici o vina, iar eu ma incarc energetic daca cumva de pe la punctul al o mielea in colo, karma imi e si despre a scrie si nu o urmez. 

Impulsul sa reincep, mi l-a dat Mircea Badea aseara in emisiunea lui, printr-un subiect usor, asa ca sa prind curaj si nici sa nu isc din nou controverse. In alta ordine de idei, vreau sa zic ca imi place acest om din punct de vedere intelectual foarte mult, cred ca as putea sa ascult si previziuni astrale prezentate de el, ca tot m-ar incanta umorul lui si maniera unica de abordare. Nu mai vazusem o emisiune a lui de luni bune. Aseara din intamplare ma nimeresc in fata televizorului. Si dupa ce a terminat cu politica, despre care nu intelegeam nimic, ca ma tin departe de ani buni de acest monstru manipulator, vad ca in ultimele minute o da mai nou (sau din intamplare doar aseara) pe subiecte "sexy looking". Si vorbeste despre o duduie ca sa il citez, tanara si foarte frumoasa, chiar exagerat pe frumoasa, casatorita cu un italian bogat si batran, chiar exagerat de batran comparativ cu ea. Din pacate nu am retinut numele lor, doar ca aveau un baietel. Nu ii comentez predoaria in care ironizeaza falsa iubire ce ar putea fi din partea unei tinere atat de frumoase pentru un posibil bunic. Dar ii multumesc pentru intentie, pentru ca mie tocmai de aici mi-a venit ideea articolului, anume despre fetele tinere casatorite sau in relatie cu barbati mult mai in varsta, mai mult sau mai putin bogati.

Parerea mea este ca se pune gresit o eticheta de serie tuturor cazurilor de acest tip. Da, sunt de acord ca un procent (nu stiu cat de mare este, eu zic ca ne riscam sa aproximam) sunt fete care vizeaza banii si cam atat, o streg la un moment dat cand considera ca au luat destul, sau asteapta sa moara babacu si sa se bucure singure de viata sau cu cine or mai gasi, depinde de varsta la care au norocul sa ramana singure. Dar cred ca restul de pana la o suta, sunt cazuri in care ele chiar sunt fericite. Da, chiar cred. Stiti de ce cred asta? Deoarece cu varsta am invatat ca oamnii in general si in particular femeile in discutia de fata, poarta traume emotionale care isi gasesc alinarea in situatii neintelese din afara la o privire superficiala si dornica doar de barfa.

Repet, nu am nimic cu ironia foarte umoristica a lui Mircea Badea, m-am amuzat aseara foarte bine singura in casa in timpul subiectului, este clar ca exista un procent care o merita din plin. Insa cred ca exista si o alta categorie de femei, in al caror trecut au fost barbati care s-au straduit din plin sa le darame increderea in ele si perceptia normala asupra relatiei de cuplu, si astfel au ajuns sa isi gaseasca fericirea, echilibrul si linistea langa barbati in varsta, stabili emotional, echilibrati si protectivi. Sau femei care au inteles prea bine din experienta semenelor lor, care e treaba cu barbatii, si prefera sa riste mai putin.

Nu stiu cati barbati imi citesc articolele, nu stiu cati din ei au o minima educatie psihologica, insa mi-as dori sa ajunga la acest articol cat mai multi din printii tineri si frumosi trasi printr-un inel, care se grabesc sa eticheteze o astfel de femeie ca "profesionista" ahtiata dupa bani. Poate vi se pare curios, dragilor, dar nu toate femeile au puterea sau slabiciunea (uite, nu m-am hotarat niciodata daca e una sau alta) sa numere noaptea orele agatate de pervazul ferestrei, pana vine acasa don juanul super aratos pe care il imparte cu tot targul. La ce folosesc muschii si pielea intinsa, daca iti face inima praf de cateva ori pe zi?

Nu toate femeile au puterea (aici e sigur vorba de putere, si inca muuuulta) sa creasca x + 1 copii, dintre toti partenerul facand cat cei mici la olalta, in ceea ce priveste resursele ei de timp si rabdare. Daca cumva nu s-a inteles, acum vorbim depsre imaturitate emotionala. Mai sus banuiesc ca toata lumea s-a prins ca vorbeam despre infidelitate. Daca dupa si pentru copii mai e cum mai e sa strangi numai tu prin casa, sa faci numai tu piata, sa tii numai tu socoteala banilor... nu stiu cate pot la infinit sa inteleaga mereu ca el e inca baiatul mamei care nu stie sa folosesca masina de spalat nici pana la 30 de ani, care nu stie niciodata sa faca un sendvis... nu mai zic sa stie ce e in frigider si camara macar in mare (bine, in afara de bautura), care vesnic are placerile lui si numai ale lui gen ora de jogging, cazinouri, masini, biciclete, triciclete... etc, ma rog dupa venit, dar ati prins ideea... Se zice ca unii barbati raman copii mereu, doar jucariile devin mai scumpe.

Stai ca mai bine deschid paragraful direct cu numirea subiectului, ca sa fiu sigura ca ajunge la toata lumea. Acum sa vorbim de lipsa de sprijin moral, de care dau dovada majoritatea barbatilor tineri. Da, realizez si imi asum ce scriu. MAJOTITATEA, Nu stiu cate femei sunt in stare sa treaca mereu si mereu singure prin probleme, fie ale lor personale, fie ale familiei in general, sau ale copiilor, si ca bonus, sa ii mai sprijine si pe parteneri cand e nevoie. Nastere, alaptat, probleme la job, probleme de sanatate mai mult sau mai putin grave. Da, experienta mi-a dovedit ca, virgula, cu cat barbatii sunt mai in varsta cu atat au capacitatea de a fi mai alaturi de partenerele lor in astfel de situatii. Believe me, am 36 de ani, nu m-am nascut ieri, si in plus mi-a si placut sa casc gura toata viata la a analiza oamenii.

Imi amintesc o situatie in care o prietena careia ii propusesem sa iesim la un restaurant nou deschis, zicea ca nu poate decat marti pana pe la 8, ca luni avea barbate-su club de footbal, marti seara de poker, miercuri intalnirea saptamanla cu baietii, joi iese de obicei in club, vineri seara bauta cu alt grup de la job cica, sambata iar club, duminca mai era ceva sigur. Si aveau si doi copii. Am ramas fara replica, ca zau nu stiu ce mai poti zice in direct la o astfel de situatie. Dar uite ca pot scrie in schimb. Si ne mai miram de ce ajung femeile in patru labe de oboseala seara la culcare, de nu mai au timp nici sa dea cu o crema pe fata, incat chiar ajung pana la urma cu anii, sa arate ca mamele barbatilor, nu numai sa se comporte ca ele. In timp ce ei isi traiesc tineretea vesnica. Cam asta e situatia cu multi barbati tineri din ziua de azi. Mult prea multi. Si uite asa ajung fetele sa se orienteze spre barbati mai maturi, care desi nu arata trasi printr-un inel, isi dau sprijinul moral si finaniar intr-o relatie. La ce foloseste mister fitness, daca tu cari singura sacosele de la piata cu copilul in brate?

Nu toate femeile pot sa fie dispuse sa isi piarda feminitatea pentru ca au devenit mai puternice decat barbatul. Ca daca mereu tu ajungi sa te duci la politie ca sa rezolvi de exemplu furtul oglinzilor de la masina (ma rog, situatia din care m-am inspirat acum, era in realitate cu furtul unor motoare de barca), si tu tai copacul din curte care sta sa cada peste gard (asta e reala, si nu e din mediul rural), si tu inscrii copilul la scoala si tu duci masina la spalat, iar el dupa job freaca netul... no offence, dar mai bine infiiezi un pustan aratos de la orfelinat inainte sa faca 18 ani, si asa stii ca nu il cresti degeaba macar cativa ani. Sau ajungi sa te orientezi catre un domn in varsta care si-a adunat mintile si isi doreste sa te protejeze si sa te puna in centrul universului lui. Si daca ajungi in final sa-l impingi doamne fereste in caruciorul cu rotile, macar o faci pentru multi bani.

Eu zic sa o luam mai incet cand e vorba sa criticam si sa aratam cu degetul. Chiar daca ea arata ca o concurenta la miss univers, nu inseamna ca tot ce isi doreste in viata este sa fie mamica sau menajera sau presul lui mister fitness. Poate vrea prioritar respect, siguranta, stabilitate emotionala, incredere, loialitate. Barbatii mai in vasta au potentialul de a prezenta mai multa garantie pentru aceste lucruri. Si vina nu apartine femeilor.

50 Shades of Grey - blind review

Nu, nu am citit cartea si nici nu am vazut filmul. Nici nu stiu daca filmul a aparut inca. Insa m-am hotarat sa fac un review neobisnuit, sa zicem un "blind review", nici nu stiu daca exista asa ceva... al acestui film inainte sa il vad sau macar sa am idee despre ce este vorba. De ce m-a apucat asa nebunie? Pentru ca simt ca merita. Mult si cu varf. 

Prima data am auzit despre aceasta carte si eventualul film ce urmeaza sa fie lansat, acum cateva luni. Probabil ca a aparut totusi, dat fiind termenul mare de cand am auzit. Nu mai stiu despre ce era vorba in discutie, dar cand am zis ca eu nu stiu de cartea asta, mi s-a servit ca "vaaaai!!!... cum asa! pe ce lume esti! foarte multe din oamenii, mai ales femeile pe care le stiu au citit cartea, sau le-am auzit vorbind despre ea". Eu pauza, ca nu prea ai ce sa zici la faza asta. Nu m-am simtit extraordinar de out of order, deoarece niciodata nu avut mania incadrarii in majoritate, ba din contra. Singurul lucru care ma intrigase, era coincidenta faptului ca eu folosisem expresia intr-un articol mai vechi (in antepenultimul paragraf), si aveam senzatia de surprindere a celui ce se crede primul venit. Cine o fi scriitorul ala care a gandit ca mine?

Aproape uitasem discutia, cand parca deodata au inceput toti de peste tot sa aiba grija sa mi-o reaminteasca. Nu deschid bine radio in masina, ca aud comentandu-se despre carte sau aud jumate de gluma cu subiectul. Nu intru bine intr-o discutie, ca se vorbeste despre film. Nu deschid bine fb-ul ca vad articole si referiri la subiect. Si atunci mi-a picat fisa. M-am abtinut sa ascult sau sa citesc ceva, pentru ca parerea imi era deja formata, iar acum am avantul nebunesc sa v-o impartasesc. O sa vad evident filmul la un moment dat, poate intentionat mai dupa ce il vede toata lumea, insa nu cred ca imi va mai schimba parerea. Sau hai sa zicem sunt curioasa sa vad cat de buna previzionara sunt. 

Asadar... nu cred ca un film care face atata valva in prag de a aparea, are ceva de capul lui. In alta ordine de idei, cand un subiect face asemenea frenezie in multime, inseamna ca din punctul meu de vedere, este gol de esenta. 

Vorbind la modul general, un subiect are puterea sa acapareze in mod hipnotic multimea doar cand are la origine negativul dus, e adevarat si obligatoriu, la rang de arta: violenta in special, cu toate formele ei, crima, anarhie, droguri, decadere morala. Nu am auzit pe nimeni sa faca pasiune morbida pentru valori precum echilibru, cunoastere. 

Subiectul unui film ca sa capteze masele, pe langa situatia de mai sus a negativului exacerbat, mai poate fi o poveste de viata in tiparele careia se indentifica foarte multi, poate chiar majoritatea. Gen "American Beauty". Nu am auzit pe nimeni sa fie extaziat pana la lesin de comedii relaxante, de filme istorice, ori bazate pe subiecte stiintifice. 

Dar de violenta sau identificare cu mediocritatea, sunt hipnotizati toti. Din urmatoarele motive: unu - vizionarea violentei declanseaza reactii emotionale care te fac sa te mai simti si tu ca esti viu in rutina zilnica amortitoare a vietii cotidiene; iar doi - identificarea cu mediocritatea este un fel de uniforma draguta si comfortabila care iti acopera bubele de pe corp. Stii si tu ca le ai, dar in loc sa scapi de ele, mai bine le acoperi. Uite, toti au problema asta, de ce sa imi mai bat eu capul sa incerc sa schimb ceva?

Ambele situatii sunt extrem de periculoase. Prima situatie: cand stimulii nostri emotionali ajung sa fie hraniti cu violenta, este foarte de rau, pentru ca, asa cum functioneaza orice mecanism de stimulare, el isi va cere in continuu upgradarea si in loc sa te multumeasca - sa exemplificam putin simplist ca sa priceapa toata lumea - sa zicem stirile de la ora 5, o sa ajungi sa vrei sa vezi si mai explicit sau chiar cu ochii tai cum se intampla. Stai linistit, nu constient o sa vrei asta, ci mecanismele complicate ale dependentei o sa iti amorteasca constiinta care acum iti spune ca eu exagerez. Si poate nu tu, generatia prezenta, insa dupa cateva generatii bune de astfel de stimulare, sigur stranepotii vor ajunge sa fie impasibili la simplul auz al unei situatii violente. Si spun asta fara sa mai intru in teoria conspiratiei cu planuri globale intentionate de indobitocire a populatie prin media, ca ne ia de cap si e prea dimineata acum... Poate nu exista nici un plan implacabil, ci alegerile ne mai si apartin. E comod sa dai vina pe altcineva.

In a doua situatie e periculos pentru ca filmele, acceptam sau nu, ne educa. Daca multi se identifica cu un tipar de viata prezentat intr-un film, apoi tot ei isi vor insusi in mod inconstient deznodamantul. Repet ce ziceam mai sus: ajungi sa iti ajustezi normalul la cota majoritatii - daca toti sunt asa, inseamna ca asa este normal, deci sa ramanem asa.  

Nu am nici cea mai vaga idee despre ce este vorba in film, nici macar prin ce perioada istorica s-o petrece actiunea, iar titlul intr-adevar suna interesant si aduce a subiect psihologic si mai precis a descriere a tenebrelor mintii cuiva sau a relatiei dintre (minim) doi oameni. Ce altceva pot fi un catralion de noante de gri? Bine... asta daca subiectul se ridica la un nivel minim de asteptare, ca asa discutand in mod telenovelistic, mai poate insemna si doar vreo prostie careia faci cu greu efortul sa ii atribui o dimensiune metaforica.

Finally, ideea este ca parerea mea se hazardeaza sa incline spre varianta ca filmul va fi o dezamagire. Concluzionez, motivul - multimea intra in vrie doar pentru deluzoriu. Astept sa vad filmul ca sa imi verific intuitia si sa citesc criticile despre film, ca sa facem comparatii. 

Cresterea copiiilor - comparatie prezent versus alte perioade istorice

Azi dimineata pe la 9 eram in parc cu Elena, ca de obicei doar noi doua si gunoierii. De 9 ani de cand sunt mama, am inteles ca restul copiilor din Bucuresti intra la hiberbare toamna in primele zile mai friguroase si ies la primavara abia. Se mai intampla sa vezi in sezonul rece si vreunul ratacit, cu o bona sau o bunica dupa el care repeta cuvantul "nu" insotit de apostrofari verbale, cu o frecventa uluitoare, de te intrebi daca nu cumva a lucrat la bingo sau la bursa. Cred ca daca le pui sa spuna orice altceva, nu au asa debit verbal. Nu pune mana, nu atinge, nu te uda, nu te urca, nu te uita, nu intreba, nu respira... ca te murdaresti, ca racesti, ca plec si te las aici, ca te cert, ca vine monstrul/lupul/ursul, ca rade lumea de tine... Studiez comportamenul asta prin parcuri de 9 ani si pot spune ca statistic vorbind, este mai putin intalnit la parinti decat la bone/bunici.  

Vazandu-o pe Elena murdara de noroi din cap pana in picioare, se opresc 2 fete dintr-o secta religioasa fanatica si ma intreaba daca a cazut. Zic nu, s-a jucat in apa si prin noroi. Trec ele peste subiect, fericite ca au gasit o usita sa ma abordeze si ma intreaba direct daca vreau sa le zic cate ceva despre provocarile cresterii copiilor in vremea noastra. Trec si eu peste lipsa lor de educatie in a ma aborda, ar fi fost normal sa se prezinte, sa zica ca fac parte dintr-o grupare inainte sa le intreb eu ce fac/cine sunt/cu ce se ocupa (probabil ii invata mai nou sa nu-i mai dea cu religia din prima, ca fug oamnenii imediat). Si APOI sa ma intrebe daca vreau sa le raspund la cateva intrebari. Si asta INAINTE de a-mi baga pe gat nu's ce site, care era de fapt scopul final al abordarii...

In fine, le-am iertat, pentru ca nu aveau copii si pentru ca probabil ajung adeptele unor astfel de secte religioase din motive personale triste, plus ca nu au fost foarte insistente cu intrebarile, si oricum m-a amuzat sa le vad depaseste de discutie cand am intrat in amanunte istorice si filozofice despre cresterea copiilor. Si mi-a placut ca au stat sa ma asculte si au accepat in final ca poate exista un punct de vedere diferit de al lor. Se pare ca au inceput sa le bage un pic de psihologie pe la cursuri, sa-i invete sa fie mai flexibili...

Ideea unde vreau sa ajung este ca intrebarile lor mi-au deschis mie un subiect. A fost cresterea copiilor grea mereu, sau este grea doar in zilele noatre? Exageram sau nu cand spunem ca este o provocare in prezent sa ai un copil? Sau mereu a fost greu, raportat la problemele perioadei istorice respective, in functie de specificul acesteia?

Sa studiem intai prezentul. Cum este in anii nostri sa cresti copii? Nu zic sa faci copii, ca vorba unei prietene, sa ii faci dureaza 9 minute cel mult. Si sa ii cresti dureaza 9 luni + restul vietii.

In primul rand ca, indiferent de perioada istorica despre care vorbim, cresterea copiilor a revenit in general in primul rand in grija mamei. Indiferent cat de mult participa restul familiei sau societatea din jur, cate bone/bunici/ajutor ai, indiferent ce situatie materiala ai, mama este cea care il poarta in burta, care naste, mama in primul rand are (sau ar fi normal sa aiba) responsabilitatea cresterii unui copil.

Pe scurt, am scris cateva posibile provocari din prezent in cresterea copiilor.

- Instabilitatea familiei. Niciodata rata divorturilor nu a fost mai mare, niciodata mamele singure nu au fost mai multe. Niciodata cuplurile in general, nu au fost mai instabile. Cu cine sa faci copilul? Cu care din relatiile de cativa ani, pe care le insiri pana la 40-50 de ani, sa alegi sa faci copilul?

- Presiunea sablonului 90-60-90, presiunea marimilor de model, imaginea promovata de media a vedetelor mame vesnic slabe si tinere, fara sa aminteasca de operatiile, tratamentele si modul de viata exorbitant pe care si-l permit, care nu este accesibil majoritatii. Din aceasta cauza, mamele ajung subnutrite in timpul sarcinii, renunta la alaptat de tot sau il incheie mult mai devreme decat ar fi bine pentru copil (minim 6 luni).

- Intoarcerea la job imediat dupa nastere, sau oricum mai devreme decat ar avea nevoie copilul in dezvoltarea lui emotionala. Copiii se pare ca pana la pubertate ar avea nevoie de prezenta mamei langa ei. Asadar, concediul postnatal de 2 ani e o gluma. Intoarcerea la cateva luni si lasarea cu bona, este o crima deja.

- Pericolul jocurilor video, desenelor, televizorului, internetului, etc. Aceste pericole nu au existat nicodata din pacate, cred ca sunt cele mai grave din prezent si nu gasesc nici un alt pericol in alte perioade istorice care sa le egaleze. Am scris un pic despre asta aici.

- Hrana de proasta calitate. Niciodata omenirea nu a avut o abundenta mai mare de hrana, dar care sa fie atat de proasta calitate. Daca hranim un copil cu formula (in loc de lapte matern) si mancare din supermarket plina de adiviti, hormoni, modificata genetic, riscam ca pana la adolescenta sa fie in cel mai bun caz obez si la extrema - bolnav de o boala incurabila. Aveau stramosii nostri aceasta grija?

- In vremurile noastre oamenii zic ca nu fac copii pentru ca nu au timp sa ii cresca. Si au dreptate. In prezent avem cea mai mare securitate in ceea ce priveste viata ca integritate fizica: nu ne alearga dinozaurul sau ursul preistoric, nu sunt razboaie, nu vin tatarii peste noapte sa vandalizeze satul, epidemiile sunt eradicate, statele asigura cadrul legislativ al sigurantei individului - nu iti e teama ca iti da primul de pe strada in cap din ce te miri... Asa ca in afara de job, adica de ativitatea din care ne castigam mijloacele de existenta, ne permitem sa ne distram si sa ne facem de cap: sa mergi la ski, sa mergi in vacanta exotica, sa iesi in club, sa mergi la film, sa pierzi vremea la cafea cu prietenii, sa stai pana dimineata la seriale, sa mergi la spa/inot/cosmetica/shopping, sa alergi in parc, sa practici nu's ce sport, sa iti dezvolti nu's ce hobyy, sa schimbi partenerul la cel mai mic hop in relatie, sa castigi cat mai multi bani ca sa iti permiti mai multe vacante exotice, mai multe case, mai multe zile de stat degeaba cu prietenii la cafea... si uite asa se inchide un cerc vicios. Unde in acest program atat de aglomerat mai e timp si sa cresti un copil?

- Un pic din cauza motivelor de la ultimul punct (anume lipsa in prezent a unor pericole pe care stramosii nostri le aveau) a aparut in zilele noastre o presiune din partea societatii de a promova competitivitatea intre copii si solicitarea acestora fizica si intelectuala exagerata: vrei ca si copilul tau sa stie fanceza si greaca moarta precum copilul colegului de la birou, si calarie si sa straga cu arcul cum face copilul vecinilor. De aceea, copiii nu mai au chiar copilarie in care sa numere fluturii de pe floricele pe campii. Ci au un program de genul in fiecare zi dupa scoala: luni germana si inot, marti chineza si alpinism, miercuri olarit si latina, joi olimpiada la mate pe judete si seara concurs la karting... Credeti ca exagerez ca am eu simtul umorului cand scriu? Inseamna ca nu aveti copii...

Dar in alte prioade istorice, ce provocari avea parintii in cresterea unui copil? Care se regasesc inca in ziua noastra sub o forma usor camuflata, ceea ce ne impiedica sa le observam? Si care au disparut, predand stafeta celor noi aparute in prezent (cum este pericolul violentei jocurilor video, a posibilei agresivitati psihologice a internetului cand nu este cenzurat)?

- Asa cum deja am amintit, in primul rand erau pericole naturale: animale salbatice, epidemii, cataclisme naturale. Credeti ca era mai usor sa cresti un copil cand oricand puteau ataca noaptea felinele flamande sau maimutele carnivore? Sau facea variola si murea? Sau erupea vulcanul nopatea fara avertisment si nu aveai cum sa fugi ca nu erau sisteme de monitorizare seismica si nu te anunta nimeni prin google, facebook... whatever... ca sa pleci din zona cu nu stiu cate zile inainte?

- Cum era sa stii ca vin barbarii, turcii, romanii, etc. si violeaza tot ce prind, omoara si dau foc la intreg orasul, iau prizonieri tot ce ramane viu? Si asta an de an, mii de ani din istoria omenirii?

- Erau diferentele sociale mai mici in trecut fata de prezent? Erau copii cu bani si copii saraci in aceeasi clasa la scoala? Nu erau in aceeasi clasa, dar erau extreme in acelasi pestera/trib/sat/oras. Erau copiii celor care aveau mai multe pietre, blanuri, bate, unelte in pestera. Erau copiii celor care aveau cortul cea mai instarit din trib. Erau copiii conducatorului, ai sefului, copiii clasei sociale conducatoare. Diferentele acestea au fost de la aparitia omului pe pamant, si vor fi cat va exista specia umana, ca ne place sau nu sa acceptam.

- Hrana. OK, da, era sanatoasa, fara aditivi. Dar aveau plantele toxine naturale (lectine, opinoizi, gluten, etc.) in ele, care le protejeaza de alte specii? Stiti discutia... scopul speciilor vegetale nu este sa fie mancate de noi si de alti pradatori, ci sa se inmulteasca. Cred ca aveau chiar mai multe ca in ziua de zi, pentru ca sistemele lor de aparare erau mai putin perturbate de interventia omului asupra ecosistemelor naturale. Iti era teama sa nu manance copilul vreo balarie otravitoarea cand zburda frumos si liber pe pajistea din fata pesterii?

Concluzia mea este ca a creste un copil a fost, este si va fi greu. Indiferent de momentul de pe scara evolutiei omului. Mereu au fost greutati, mereu altele, dat tot greutati au fost. Unele raman constante de la aparitia omului pe pamant, altele ne urmeaza sub o forma modificata, dar avand aceeasi esenta. Cred ca in alte vremuri le lipsea oamenilor timpul de a se plange atat de mult de aceste probleme.  

Cum e sa iti joci sufletul la jocurile de noroc?

Gambling with your soul. Suna mai bine in engleza, nu? As fi vrut sa scriu articolul asta in engleza. Dar mi-a fost teama ca nu as reda mijloacele literare intocmai si s-ar pierde esenta, sau sufletul ideii, ca sa intram in tema. Deci cum e sa iti joci sufletul la jocurile de noroc? E super. Si amuzant. Si trece vremea mai repede cand te plictisesti prin viata. Nu... glumesc. E periculos, in mare parte trist, iar satisfactiile sunt ametitoare cand castigi, ca sa te faca mai bine dependent. La un moment poate fi si plictisitor, mai ales cand ii cunosti prea bine pe ceilalti jucatori.

Ma gandeam sa va spun cum e, pentru ca am multa experienta. Si i-a venit si randul subiectului sa iasa la lumina. Jocuri de noroc nu am jucat in viata mea, nici nu stiu sa joc. Dar la alea din viata care pot fi metaforizate in aceasta expresie, sunt experta. Daca se castiga bani din asa ceva, eram printre cei mai bogati oameni din lume pana acum.

Am zis de multe ori ca articolele mele nu sunt pentru toata lumea. Daca nu intelegi despre ce vorbesc, inseamna ca nu iti este adresat. Sau nu ai ajuns la nivelul de intelegere si experienta pentru a-ti fi util articolul. Acesta de azi prin exceptie, ma indoiesc ca il vor intelege prea multi si din cei care de obicei intelegeau. Unii dintre voi, insa, il vor tine minte si peste timp cand vor fi pregatiti, il vor cauta cu disperare, sa il mai citeasca o data. Ii va asteapta cand vor fi pregatiti.

Cum incepi sa joci prima data? Adica cum ajungi sa intri in asa ceva? Habar nu ai ce faci prima data. Ori nimeresti singur din intamplare si asta se poate intampla de obicei la vasta adulta, dar de cele mai multe ori, de cele mai multe ori... te pune cineva la masa de joc. Si asta se intampla cand esti copil. Si asta ti-o face cineva apropiat. Si rar intelegi, chiar si ani buni dupa, daca prima data ai pierdut sau ai castigat. Dar castigi dependenta. Din prima.

Cum am castigat eu experienta in asta? Pai pierzand de multe ori pana am invatat. Si, nu, nu am avut mentori. Am invatat singura. Am reintrat in joc dupa fiecare pierdere, cu miza si mai mare. De fiecare data si mai mare. Si am inceput sa invat atat regulile, dar mai ales modul de trisare. Nu stiu cum o fi la jocurile pe bani, dar la astea pe suflete daca nu trisezi ca lumea, nu merge.

Am invatat si ca (si asta se poate aplica sigur si la jocurile de noroc pe bani) pentru a juca pe ceva, trebuie sa nu pretuiesti acel ceva. Cei care joaca pe bani, va spun cu siguranta ca nu ii pretuiesc. Ii au sau nu, multi sau putini, nu conteaza. Ca sa joci pe bani, trebuie sa nu dai doi bani pe ei. Si la fel trebuie sa faci cu sufletul ca sa il poti juca. Sa nu pui pret pe el si sa nu iti fie teama ca il vei pierde. Cand ma uit in urma, realizez ca puteam de multe ori sa nu mai recuperez niciodata pozitia de castigatoare. Doar intamplarea a facut sa castig.

De unde am avut ca sa pot mari miza? din moment ce piedusem de atatea ori. Uite ca aici nu merge ca la bani, sa te imprumuti... Aici merge cu sa renasti, sa ai putere foarte mare sa daruiesti, sa ai un izvor vesnic de putere in tine. Iar asta nu depinde de tine. Asa te nasti. Depinde de tine intr-adevar sa ai perseverenta sa inveti singur. Insa daca nu se intalnesc aceste doua situatii, sa ai calitatea nativa de te regenera sufleteste plus vointa nebuneasca de a persevera sa inveti, nu ajungi un jucator bun. Practica indelungata si experienta iti creeaza un perpetuum mobile interior de functionare, care produce fara oprire incat sa ai cu ce sa te intorci la masa de joc dupa ce ai pierdut. 

Ce castigi? Ce se castiga intr-un astfel de joc? Tot ce vrei. Absolul tot. Exact ce ti-ai dorit. Tot ce ti-ai dorit vreodata, aia o sa ai. Fiind o miza atat de mare, castigul e pe masura. Si te ameteste si da dependenta. E o lege simpla a naturii, sau o lege a evolutiei mai degraba, daca te atrage castigul esti motivat sa lupti cu orice risc pentru el. Si o sa castigi si o sa ai tot. Dar vei fi satisfacut? Iti va ajunge? Nu. Mereu vei vrea mai mult, si vei fi intr-o vesnica cautare de a mari miza si de a obtine mai mult.

Exista ceva ce nu se poate castiga intr-un astfel de joc? Da, liniste sufleteasca. Capul pe perna linistit nu vei mai pune niciodata.

Cum poate iesi un om dintr-o astfel de ruleta ruseasca? Nu stiu, ca eu nu am reusit. Dar nici nu mi-am propus. De fapt am evitat orice situatie care ar fi putut sa imi puna in pericol functionarea perpetuum-ului mobile.

Despre libertate

Vreau sa scriu articolul asta de cateva saptamani. Nu mi-am gasit timp, cred ca mi-am uitat si ideile... Asadar, care e treaba cu libertatea?

In primul rand trebuie sa separ lucrurile de la inceput. Nu voi vorbi despre acea libertate de a face lucrurile ingradite prin lege: crime, furt, distrugere de bunuri, privare de libertate, 300 la ora pe aleea din parc, betie la volan, jogging in costului lui Adam, poligamie cu 50 de soti/sotii, etc. Desi ar fi interesant de analizat si situatiile in care oamenii ar fi in afara legii si ar putea face fiecare ce vrea fara frica inchisorii ori a amenzii. Daca reusesc acum sa ma adun sa pun in ordine ideile pe care le-am avut in ultimul timp despre articolul asta, poate indraznesc sa atac in alt articol si manifestarile umane in anarhie. Insa pana atunci ma rezum la acea libertate pe care ne-o ingradim singuri sau ne-o ingradesc cei din jur. Libertatea luata din motive de morala, de etica, care nu este sanctionata de lege, ci de opinia publica. Sau in general de cei ce "ne iubesc".

Ideea mi-a pornit de la povestea unei colege a mamei de la birou, care s-a plans intr-o zi ca prietenul ei ar vrea sa plece la mare cu baietii. Iar ea i-a explicat ca nu poate merge pentru ca nu au bani suficienti si pentru vacanta la mare impreuna care urma peste cateva saptamani, si pentru a merge singur la mare cu baietii. Sunt convinsa ca asa statea situatia cu banii, iar ea avea perfecta dreptate sa puna problema asa. A omis sa ne spuna noua ca si in situatia in care ar fi fost bani, ar fi deranjat-o ca vrea sa plece fara ea. Nu stim daca lui i-a reprosat sau nu. Insa cum sta situatia cu ce isi doreste el? DE CE el isi doreste o vacanta la mare cu baietii? Normal nu ar fi ca el sa nu isi doresca o vacanta fara ea, cu baietii sau cu cine o mai fi fost? O data ce isi doreste, e normal sa nu o poata avea, indiferent ca din cauza banilor sau pentru ca ii e frica sa nu o supere pe ea? Pana la urma el este cel care si-a ingradit dorinta de a pleca si a ramas acasa, ca nu cred ca ea i-a pus pistolul la timpla in ultima instanta... Mda... din pacate asta e exemplul pe care il am. Mie imi place sa scriu despre realitatea din jurul meu, am fugit de fictiune mereu, asadar asta e exemplul care m-a inspirat sa scriu articolul asta. Imi pare rau ca nu am avut unul in care o femeie isi dorea sa plece la mare singura...

Deci ce putem spune despre situatiile in care ne dorim ceva, dar nu facem pentru ca sa nu ii suparam pe cei din jur? Sau nu facem pentru ca nu ne dam voie singuri de fapt? Frica de ceilalti este de fapt frica de noi. O data ce ne-am dorit, mai conteaza ca facem sau nu? Nu e suficient de "rau" ca am gandit deja? Asa cum se spune in corelatia gand - cuvant - actiune - obicei - comportament - destin. Ai grija ce ganduri ai, ca ele devin cuvinte, cuvintele devin actiuni, actiunile devin obiceiuri, obiceiurile comportament, iar comportamentele adunate nasc un destin. Nu ar fi normal ca sa nu ne dorim de la bun inceput ceva care ii va supara pe cei din jur? O data ce gandul s-a declansat si e (sau nu) transpus in cuvinte, e normal ca ceilalti sa se supere? Si extrapoland, nu e pacat ca ne ducem vietile incorsetati in frica de ceilalti, frica de noi insine, pareri de rau ca nu am facut ce ne-am dorit, regrete?

Am scris sau nu. De cele mai multe ori, sunt convinsa ca oamenii doar gandesc despre ce si-ar dori sa faca. Si nici nu mai transpus in cuvinte, de frica celorlalti. Sunt convinsa si experienta mi-a aratat-o ca de si mai multe ori, ajung sa faca pe ascuns de ceilalti, ca sa nu ii supere. Este in regula?

Voua ce va vine in cap cand va ganditi la cuvantul libertate? De obicei te gandesti la extreme. Abordarile despre tema libertatii au ajuns sa fie de multe ori clisee. De prea multe ori termenul a fost mutilat de asocierea cu ideile din situatile in afara legii. Sincer, cred ca sunt putini totusi oamenii care isi doresc cu ardoarea sa comita o crima. Asta este o extrema, care nu defineste majoritatea. De prea multe ori abordarile au sarit la cealalta extrema, in sfera etericului, prin asocierea cu idei mult prea nobile: libertatea de exprimare, libertatea spiritului, libertatea politica, libertatea unei natii... Idei marete, intr-adevar, insa, nu cred ca sunt multi nici cei care viseaza la libertatea unui popor. Din fericire in prezent am depasit epocile imperialismului, colonialismului si a totalitarismului. In forma lor burta. Acum sunt in forma comuflata, mult mai usor de suportat, mult mai greu de observat si contracarat, dar mult mai eficiente in forma lor: imperialismul bancar, colonialismul farmaceutic si totalitarismul media. Insa, cati oameni isi fac griji reale zilnic in legatura cu faptul ca sunt scalvi al bancilor, ai industriei farmaceutice si ai mesajelor subliminale? Marea majoritatea se zbate undeva la mijloc intre cele doua extreme, cu problemele legate de lipsa de libertate.

De obicei eu fug de mediocritate. Nu scriu pentru ea si nici desprea ea. Insa acum vreau sa o pun sub lupa. Pentru ca oricum cu extremele e greu sa te lupti. Si ca sa ajungi acolo, trebuie sa ai antrenamentul facut pe grosul de la mijloc. Iar mijlocul resimte lipsa de libertate, zilnic, in alte situatii decat extremele.

Hai sa ne amuzam cu situatii concrete. Vrei sa nu speli vasele o saptamana. Daca vine mama pe la tine si face scandal? Vrei sa iti arunci ciorapii pe lustra si camasa pe frigider cand te dezbraci. Daca se supara nevasta dimineata? Vrei sa nu vaccinezi copilul. Daca se supara doctorul pediatru? Vrei sa te urci in masina si sa te duci pana in alt oras sa stai o ora singura la o terasa si sa vii la 12 noaptea acasa. Pai te mai primeste cineva acasa? Si te mai si crede ca asta ai facut? Vrei intr-o zi sa te imbaci in mov cu galben si cu verde si cu buline si niste ciorapi cu cap de mort. Dar daca se supara seful la birou? Vrei sa dormi primele 3 zile din vacanta non-stop. Se supara prietenii care sunt cu tine acolo? Cred ca da... Vrei sa iesi dintr-o relatie. Evident iti e frica ca o sa se supere. Vrei sa te intalnesti cu altcineva peste relatie. Nu e voie, evident... mai intram in detalii? Vrei sa renunti la studii si sa faci o calatorie inainte de a le continua sau incepe altele, ca simti ca nu ti se potriveste domeniul ales. Ce or sa zica parintii, vecinii, profesorii? Vrei sa pictezi cu 25 de culori diferite un perete din sufragerie. Partenerul tau nu o sa vrea, ca si asa abia a fost de acord cu tavanul fistic din dormitor... Vrei sa stai o zi singur, bine... hai sa nu exageram, sa zicem cateva ore, sa nu te intrebe nimeni nimic, sa nu vorbesti cu nimeni, sa iti aduni gandurile. Or sa zica toti ca ai facut depresie, sau ca ai pe altcineva, sau ca esti suparat pe ei, sau ca ai luat-o razna. Asa ca hai sa nu ii suparam si sa ne ascundem mai deaprte in rolul pe care ei s-au obisnuit sa il vada, ca sa ii facem fericiti.

Cred ca a putea face tot ce iti doresti (repet in caz ca s-a pierdut ideea: in limitele legii) si sa ai in acelasi timp aprobarea reala a persoanelor din jur, este comfirmarea ca esti inconjurat de oameni potriviti pentru tine, care te cunosc, te accepta, te respecta si te pretuiesc exact cum esti. Atata timp cat nu faci ce iti doresti de frica celorlalti, este un indiciu clar ca nu esti printre oamenii potriviti si nici in situatiile potrivite pentru tine.

Dar cum ajungem in acele situatii in care nu mai avem libertatea de a face ce ne dorim de frica celorlalti? Cred ca aici este cauza initiala. Intram in situatii pe care nu le scanam initial suficient, ca doar greseala e omeneasca pana la urma, si ne este teama sa mai iesim din ele. Sau pretindem ca suntem altfel. Nu ne aratam celorlalti asa cum suntem de fapt, de frica de a fi respinsi. Ceilalti ne percep asa cum am jucat rolul la inceput, apoi traim uneori tot restul vietii camuflati intr-un rol.

Singura solutie este cunoasterea de sine, sa te cunosti tu pe tine in primul rand, apoi acceptarea de catre tine a ceea ce esti, cu tot ceea ce iti doresti. Apoi curajul de a te arata celorlalti asa cum esti. Astfel selectia celor din jur se va produce natural si usor. Vei avea in jurul tau oameni pe care nu o sa ii mai ranesti indiferent ce vei gandi/spune/face. Si nu te vei mai rani nici pe tine.

Am mai scris despre asta, dar e genial: pacatul este incapacitatea omului de a se pune in acord cu principiile pe care el si le enunta.

Despre sex

Ce este sexul? Fiul meu de 9 ani fara o luna ne-a spus singur si de voie buna (slava domnului) acum cateva saptamani ca au vorbit la scoala intre baieti despre asta si el a inteles ca este un dans in doi. Care sunt aia doi? l-am intrebat cu frica. O fata si un baiat. Slava domnului din nou. In alta ordine de idei, am ramas placut surprinsa de descrierea frumoasa pe care el ne-a spus-o. Acum nici nu pot sa intru cu buldozerul peste el, ca pe urma riscam sa stricam canalele prea bune de comunicare dintre el si noi, ca parinti, si sa il chestionez ce altceva or mai fi vorbit. Doar l-am incurajat sa ne intrebe deschis pe viitor orice nu intelege ori vrea sa stie despre sex.

Exista si alte versiuni despre ce vorbesc/fac/inteleg copiii la varsta lui Victor. Nu toate linistitoare pentru parinti, indiferent cat de deschisi la minte ar fi parintii. Ne spunea o amica saptamana trecuta, tot mama de baiat, de 11 ani e adevarat, ca a fost un caz de sex oral in grup la scoala la baie. Credeti-ma pe cuvant. Nu bat campii acum ca si cand nu as avea ce sa mai fac sau nu as avea ce sa mai scriu pe blog. Motiv pentru care isi mutase copilul in alta scoala. Nu ma intrebati amanunte despre ce a zis conducerea scolii, ce a comentat fiecare, nu e cazul sa le dau aici. Sunt persoane care nu pot risca sa apara la stirile de la ora 5, si de aceea sunt situatii care raman intre 4 pereti forever. E adevarat ca era o scoala de stat. Din aia foaaaarte bine cotata. Aici stau un pic linistita, ca in scoala lui Victor, particulara si cu conducere musulmana, este imprimata o anumita austeritate, care ma face sa dorm mai linistita.

Deci, lasand la o parte statutul de parinte, lasand la o parte coordonatele moralitatii societatii in care traim in prezent, lasand la o parte rigorile tuturor religiilor indiferent care sunt ele... ce este pana la urma sexul, ca manifestare unama, care este relatia dintre sex si notiunea de normalitate, de la ce vasta este normal sexul, cat, cum, cu cine, unde, de ce?

Ca sa raspundem corect, trebuie sa o luam de la inceput. Exista 3 teorii despre aparitia omului pe pamanat: creationista, evolutionista si interventionista. Nu se exclud una pe alta, ba chiar se completeaza. Mai mult, eu cred ca prima si ultima e cam aceeasi poveste. Si a 2-a le-a completat, pe oricare din ele. De fapt, a 2-a e singura care nu prea sta pe picioare singura. Suntem atat de neadaptati, atat de out of the view pe plateta asta, incat e greu de crezut ca suntem de aici, sau ca ne-am format singuri aici. Dar, indiferent cum ai lua-o si in care teorie ai crede, e clar ca avem in comun multe cu speciile evoluate (mamiferele, sau mai bine sa alegem primatele) care impart cu noi planta. In procente dezechilibrate, e adevarat, dar suntem toti aici pe aceesi planeta si cam semanam in ceea ce priveste functionarea organismului.

O intrebarea care a bantuit omul de cand se stie, ar fi care este scopul nostru pe pamant? Sa luam fiecrea teorie pe rand. Sa lasam evolutionismul la coada, ca altfel ajungem prea repede la sex. Suntem un experiment al creationistilor/interventionistilor? Daca da, este evident ca experimentul se intinde pe termen lung. Deci trebuie sa ne perpetuam si sa dezvoltam experimentul, ca ei, vreodata sa traga linie, sa vada de ce am fost in stare. Sa ne perpetuam.... hai, ca nu a durat atat de mult sa ajungem in final tot la sex. Deci indiferent cum am lua-o cu fiecare teorie a aparitiei omului pe pamanat, rasare ca prima coordonata imperativa perpetuarea.

Indiferent prin ce perioade istorice a trecut omul, nevoia de sex l-a dominat. Ca am dus sexul la rangul de arta (comparativ cu animalele), ca l-am indepartat de scopul lui final, anume inmultirea speciei, este altceva. Insa in fond, este acelasi act, acela care ar avea ca finalitate niste urmasi.

Omul este o fiinta sexuala, indiferent daca ii place sau nu sa accepte. Perioadele din istoria omenirii in care religia crestina a prohibit dimensiunea sexuala a omului, nu au facut decat sa o exacerbeze, in nici un caz sa ii distruga latura animalica. Desfrau pe sub perdele mai mare ca in Evul Mediu si mai precis in perioada Inchizitiei, nu a mai fost vreodata. Le-au ramas si sechele de atunci. Stiati ca Vaticanul este statul care a avut pana acum cativa ani cea mai mica varsta legala pentru sex, anume 12 ani? Ultimul papa a schimbat legislatia. Crestinismul in primii lui 1500 de ani de formare a imprimat un tipar de gandire in care sexul este un subiect tabu, asociat oarecum cu rusinea. Limitarile au fost trasate si imprimate in modul de gandire. Ipocrizia, ca trasatura umana, a atins apogeul datorita prohibitiei sexului de catre religie. Pe scurt, ca sa inteleaga oricine, in societate se dadeau sfinti, in biserici cu fundul in sus in fata icoanelor, iar dupa perdele erau ca niste simple si biete animale, care nu isi puteau renega o nevoie fireasca. Sa faca sex cu oricine, oricand, oricum.

Au trecut si cei 1500 de ani si draperia cea groasa a Evului Mediu s-a ridicat. Desi canoanele bisericesti s-au evaporat usor, usor, mai mult sau mai putin pana in zilele noastre, tiparul sex = tabu a ramas. Pentru ca a fost util. Pentru ca este mai usor de controlat, de tinut in mana o masa de oameni care sunt inhibati. Repede liderii au inteles, ca scalvii, ca sa munceasca mai cu spor, trebuie sa nu aiba prea mult timp de distractie.

Daca ne uitam la animale evoluate, sexul apare imediat dupa aparitia ciclului menstrual. Dupa tiparul societatii prezente, la oameni ar fi normal ca sexul sa apara la circa 10 ani dupa pubertate. In realitate, in functie de societate, loc, educatie, apare cam la cativa ani dupa. Si asta pe ascuns, cu frica, cu scandal din partea parintilor daca se afla, cu oprimare din partea societatii. Apare pentru ca este o nevoie firesca a corpului, asa cum este el creat, de cine o fi fost creat. Deci unde este normalitatea? Cum este firesc? Cum a vrut natura/ creationistul/ interventionistii sa ne functioneze organismul? Si cum am vrut noi, oamenii, sa il incorsetam?

Hai sa o luam altfel. Ce ar face omul, daca ar avea prima treapta din piramida nevoilor asigurata? Nu ma luati cu Nietzsche... ca am citit si "Plansul lui Nietzsche" si am inteles ca in evolutia noastra, probabil si sper ca spre bucuria interventionistilor, am reusit sa atingem, cam unul din noi la o suta de ani :) si dimeniunea cunoasterii...  dar ce ar face majoritatea covarsitoare a oamenilor daca ar avea hrana, siguranta (adica nu l-ar alerga dinozaurul, ursul, etc, alte amenintari), adapost, lipsa amenintati din partea mediului gen temperatura scazuta, si mai ales daca nu ar avea incorsetarile societatii, religiei, moralitatii? Ar dormi si ar face sex. La un moment dat ar apare si acele trasaturi despre care am mai vorbit in alte articole, acele trasaturi negative pe care nu le regasim decat la specia umana, anume avaritia si sadismul. Nu stiu... inclin sa cred ca sunt o eroare a creationistilor. Pentru ca alta explicatie eu nu le-am gasit. Oricum, ele ar apare un pic mai tarziu. Cunoasterea? Aia sigur la coada ar apare... Sau implicit ca metoda de a satisface avaritia si sadismul. Eu zic ca romanii au inventat si constuit drumuri nu pentru bucuria inventiei in sine, ci pentru ca armatele lor sa calatoreasca mai usor spre alte zone pe care doreau sa le cucereasca.

Sa revenim si sa simplificam: omul daca ar avea ce sa manance si nu l-ar judeca nimeni, ar face sex in voie. Asta ar face. Deci, cand e normal sa inceapa viata sexuala si cum ar trebui ea sa se desfasoare? Cateodata ma gandesc daca nu sunt mai normali romii, sau comunitatile in care sexul si casatoria se intampla de la varsta frageda. Oricum se intampla, mai bine sa se intample controlat. Dar iubirea unde e? Care e treaba cu acel sentiment, care se pare ca nu ar fi la animale, acela de a fi indragostit?  Nevoia de stabilitate, de a ramane cu o persoana toata viata? Daca nu te pune societatea la zid, s-ar putea a iti dea in cap partenerul, pentru ca l-ai inselat. Chiar si pe o insula pustie, cu hrana din abundenta si fara morala si religie. Cu asta ce mai facem? Alta eroare a interventionistilor?

Ca sa fie clar, chiar si pentru mine :), ca pe unii din voi cred ca v-am pierdut deja, o sa repet. Cele 4 trasaturi care par sa ne diferentieze de animale: pozitive: nevoia de cunoasterea si capacitatea de a te indragosti, negative: avaritia si sadismul. Daca pentru cele negative inclin in mod subiectiv sa zic ca par o eroare a interventionistilor, poate intentionata... cele 2 pozitive, nu pot fi analizate la gramada. Nevoia de cunoastere a fost mult prea mult subjugata de catre specia noastra satisfacerii trasaturii de avaritie. Incat isi pierde identitatea. Dar nevoia de iubire, capacitatea de a te indragostit de alt semen? De a nu il imparti cu altii? Cu asta ce mai facem? De parca nu am scris suficient, hai sa complicam si mai mult lucrurile: sa nu ne grabim sa atribuim capacitatea de stabilitate in relatie mai mult femeilor, si sa ii punem pe barbati la zid, ca fara exceptiile pe care oricine le are de povestit, luati la gramada ca specie, atat femeile cat si barbatii detin capacitatea de a isi insela partenerul si dorinta de a face sex cu alti semeni. Minte cu nerusinare cine nu recunoaste macar singur in fata oglinzii, ca nu a simtit asta cel putin o data desi fiind intr-o relatie.

Deci, din nou, deci... cum e normal? Si hai sa atingem apogeul analizei: ce e normalul? In alte articole am scapat repede cu definitia lui ca notiune prestata de majoritatea. Dar aici nu merge, pentru ca se ciocneste de societate si religie si devine insasi esenta discutiei.

Nu am niste concluzii la acest articol. Din punct de vedere al modului cum functioneaza organismul, normal ar fi ca viata sexuala sa inceapa imediat dupa pubertate. Si actul sexual sa se termine cu sarcina. Ne-o fi evoluat creierul, ne-am fi indepartat de animale ca spiritualitate, insa corpul nostru nu este un spirit plutitor pe pamant, este materie, apartine regnului animalic, iar atunci cand incalcam codul nescris al naturii, adica facem copii la zeci de ani dupa instalarea menstruatiei, ne indopam cu contraceptive vrand sa schimbam natura, urmarea vizibila si incontestabila este ca ne imbolnavim uneori ireversibil, scade fertilitatea. Subiectul l-am aprofundat de multe ori in diverse articole despre sanatate.

Nu am reusit sa inteleg insa niciodata de ce ne-a fost data/ ni s-a dezvoltat capacitatea de a ne indragosti urmata de dorinta de stabilitate in relatie pe termen atat de lung, chiar toata viata. Este un paradox. Am observat ca si persoanele care au multi parteneri toata viata, de indragostit se indragostesc si ajung sa iubeasca doar o persoana si indiferent de numarul partenerilor, ii urmareste dragostea pentru acea persoana si dorinta, ca sa nu zic obsesia, de a reveni la ea toata viata. Nu scapa nimeni de asta. E posibil ca pe scara evolutiei, sa nu ne fi depasit inca latura animalica care indeamna la sex cu oricine, iar parteneriatul cu un singur semen sa fie un pas evolutiv, peste un termen atat de mare, incat imi este greu sa mi-l imaginez.  

Despre legatura energetica, fizica si afectiva dintre copil si parinti, imediat dupa nastere, cat si in primii ani de viata

Un bun prieten, Radu Stoenescu, cunoscut psiholog de copii la noi, zicea zilele trecute pe fb ca la Medicover, tot zilele trecute, un tata a avut privilegiul de a avea contact piele pe piele cu bebelusul lui, la un sfert de ora de la nasterea prin cezariana. Ca premiera in Romania..

In marea majoritate, as indrazni sa zic peste 95% din cazuri in tarile civilizate, nici mamele nu au acest privilegiu. Chiar daca sa zicem doctorii si regulile spitalului ar permite, parintii nu sunt educati incat sa stie cat de benefic este pentru copil si prin urmare sa ceara. Eu am nascut de 2 ori prin cezariana, si nici eu nici tatal copiilor mei nu am avut niciodata sansa asta. Pentru ca nu m-am gandit sa o cer. 

La cate am facut noi care au fost diferite de ceea ce se socoteste normal, adica Andrei a stat cu mine in sala de operatie la ambele nasteri, la al doilea copil am reusit sa invingem prejudecatile spitalului, ale pediatrilor, a intregii lumi si sa nu o vaccinam pe Elena, la ambii copii am reusit sa fac sa imi fie adusi la terapie intensiva si sa ii alaptez imediat dupa nastere si cat mai des in cele 24 de ore de stat acolo (ca sa cresc sansele instalarii lactatiei mai bine, mai repede), Andrei si mama mea au reusit sa intre la terapie intensiva si sa stea cu mine cateva ore, cred ca daca imi puneam in cap sa am copilul pe piept imediat dupa nastere, as fi obtinut. Fie si prin a incepe tratativele o data cu confirmarea testului de sarcina :) Insa nu m-am gandit, pentru ca nu mi-a spus nimeni despre beneficii, sau ca as putea cere, sau pentru ca desi stiu multe de dincolo de perdeaua mediocritatii, nu reusesc mereu sa imi depasesc singura limitarile, multumita distorsiunilor mediului, acest factor extern minunat, atat de greu de gestionat.  

Copilul iese in momentul nasterii, fie ca este naturala sau prin cezariana, din campul energetic al mamei, in care a stat timp de 9 luni jumate. Ideal se pare ca ar fi ca inainte de taierea cordonului ombilical, sa fie pus pe burta ori pieptul mamei. Dar sa nu exageram si sa consideram ca macar normal sa fie ca imediat dupa nastere, copilul sa fie lasat langa mama, pe pieptul ei, in bratele ei, langa ea in pat, ideal direct pe piele si sa suga, oricum, dar langa ea, macar niste ore. Pentru a fi inca protejat de campul energetic al mamei pana cand incepe sa ii functioneze singur la parametrii optimi propriul lui camp energetic, si pentru a-i face mai usor transferul in noul mediu inconjurator.

Ca radiestezist, va pot spune ca mediul inconjurator in care traim, adica aerul din jurul nostru, numit in limbajul de specialitate Univers Informational, nu este doar un amestec de gaze, particule de praf, substante poluante dupa caz, sau ce altceva mai pluteste prin aer. Este un amestec de energii, ca sa o spunem cat mai simplu. In orice moment suntem inconjurati de fel si fel de forme de energie, nepercepetibile pentru simturile noastre comune (vaz, auz, pipait, miros, gust). Cei initiati sau cei nascuti cu aptitudini paranomale, pot detecta aceste forme de energie, in functie de pregatirea pe care o are fiecare. Radiestezistul detecteaza informatiile cu ajutorul ansei (instrumentul de lucru al radiesteziei), cei nascuti cu aptitudini pot chiar vedea, simti, auzi formele energetice din jur. In orice caz, acestea exista, fie ca noi credem sau nu si il pot afecta pe nou-nascutul aruncat in aceasta ciorba energetica, departe de campul energetic protector al mamei.

In ultimii 50 de ani, de cand omenirea a progresat tehnologic si a involuat spiritual, in tarile civilizate se naste in spitale. Iar pana pleci acasa dupa cateva zile, nu prea ai contact cu copilul decat cand il alaptezi, care si asta este pe cale de disparitie. In fine, sa fie asta cel mai mic dezavantaj al progresului. In spitalele de stat e si mai rau decat in cele particulare, tu stai intr-un salon, mai bun sau mai rau, iar copilul smuls din campul energetic al mamei, este dus la neonatologie, si il mai vezi in cazul fericit la trei ore cand se face alaptatul. Alaptatul la program fix, o alta aberatie a doctorilor moderni, in conditiile in care alaptatul la cerere este cel pe care natura in inteligenta ei evolutiva, l-a instituit pentru mamifere. In spitalele particulare, am vazut ca te pun intr-un salon normal, dotat e adevarat cu aparatura post-operatorie, nu la terapie intensiva ca la stat de parca ai avea toate bolile de pe lume. Si iti aduc daca vrei copilul langa tine intr-un patut mobil. Insa, tot ca la stat, tu stai gramada in pat, iar copilul infasurat si sterilizat pana in maduva oaselor, in patutul lui. Nu iti zice nimeni sa il pui pe piele, nu iti zice nimeni sa il tii cat mai mult in brate. Ca sa fie cat mai usor pentru ei, sa nu se complice cu diverse probleme de sanatate imaginare care ar putea apare daca il infectezi cu ceva. Da, cu dragoste l-ai putea virusa. Ba chiar, in lista cu sfaturi ale neonatologului, care vine la vizita sa iti faca instructiunile de predare-primire nou-nascut, este la rang de top sfatul ca acasa sa nu cumva sa il tii in brate prea mult, sa nu se invete. Lasa-l sa planga, ce mama naibii! sa invete de mic ca viata e grea, si ca iubirea e conditionata.

Extrapoland un pic, in primii sapte ani de viata dupa stra-strabunicul Freud, si pana la pubertate dupa teoriile radiesteziste (care spun ca, virgula, cordonul ombilical energetic se rupe de la sine la pubertate), apropierea fizica si afectiva dintre parinti si copil, e vitala pentru matricea osoasa emotionala dupa care va functiona viitorul adult. Daca copilul nu creste in prezenta mamei in special... ca sa simplificam discutia, sa nu intram in altele despre tati... ba hai sa intram, dar pe scurt: so, la unele din celelalte specii mai evoluate, mamele cresc puii, iar tatal nu mai exista in ecuatie dupa imperechere, iar de multe ori isi pune proprii pui in pericol chiar din momentul nasterii, luandu-le hrana, amenintandu-le viata pentru dominarea teritorului, deranjand femela pentru o noua re-imperechere inainte ca aceasta sa isi termine perioada de crestere a puilor. Dar noi, ne pretindem cea mai evoluata specie, cu capacitati cognitive si cu nevoi emotionale mult peste celelalte speciile. Cu toate acestea, ne comportam cateodata mult sub speciile despre care ne place sa le consideram inferioare, si desi ne falim cu capacitatile noastre emotionale evoluate, ignoram crunt dreptul copiilor nostrii de a si le dezvolta.

Sa revenim la oameni ... daca copilul nu creste in prezenta mamei si in plus nu are parte de afectivitatea ei in primii ani de viata, va avea ca adult probleme de incredere in el si de relationare emotiva cu ceilalti. In functie de bagajul genetic al fiecaruia, cei cu o constructie psihologica nativa mai puternica vor deveni duri, cu greutate in a-si exprima trairile afective, cu greutate in a se atasa emotional de cineva, cu dorinta exacerbata de singuratate, cu greutate de a construi o relatie afectiva cu cineva (partener, proprii copii mai tarziu). Cei cu constructie psihologica nativa slaba, vor deveni exagerat de dependenti emotional de cei din jur, nu vor putea functiona corect decat daca au dragostea cuiva ca ajutor, vor cauta parteneri de viata in rolul de parinte (ca femeie, va cauta acel barbat mai in varsta sau tanar, dar cu atitudine paterna; iar ca barbat, va cauta inconstient iubita-mama care sa ii poarte de grija).

In ceea ce priveste reusita in viata si increderea in ei, viitorii adulti lipsiti de prezenta si dragostea mamei in copilarie, sunt cei care vor umple covarsitor cele doua categorii ale extremelor. Ei sunt condamnati sa nu poata pasi pe linia normalului, ca notiune prestata de majoritatea. Ori sunt cei cu constructia psihologica puternica, care reusesc foarte bine in viata, pentru ca tot timpul vor sa demonstreze ceva, vor sa arate ca nu a fost vina lor ca au fost "parasiti" din varii motive, vor sa atraga asupra lor acceptarea si dragostea celorlalti (de exmplu, Kai Greene, locul doi la Mr. Olympia in 2012, care fiind orfan crescut prin case de plasament, a fost singurul concurent care s-a pregatit fara antrenor si sponsori, avand o motivatie interioara uriasa). Iar la extrema, sunt cei cu atitudine de iepuras speriat, care nu depasesc niciodata barierele parasirii, si ajung acolo unde ii duce mediul. Si norocul fiecaruia, cine crede in asa ceva.

Mi-am mutat revelionul!

Inainte sa scriu acum, vreau sa remaintesc ca eu imi doresc ca articolele mele sa fie sursa de inspiratie pentru cititorii mai vechi, fideli, cat si pentru cei noi, necunoscutii atat de dragi mie, care intra aici din intamplare, cautand ceva ce ii preocupa la un moment dat, ceva poate total diferit de ceea ce urmeaza sa citesca intr-un articol de-al meu, insa care sa ii inspire intr-un sens pozitiv. Dar si pentru cealalta categorie aparte de cititori, anume cei care imi scaneaza viata cu lupa, poftiti azi un articol ca sa aveti la ce sa va mai ganditi in vietile voastre plictisitoare, ca probabil nu v-am mai dat de mult :)

Mi-am mutat revelionul la alta data! Cel putin pe termen scurt, si anume pentru anul viitor. Rezolutia de anul nou, adica evaluarea anului ce se incheie plus lista cu dorinte si planuri pentru anul viitor, oamenii o au de obicei in jurul revelionului, sarbatorit in societatea noastra prin ianuarie, cu mici diferente de la o cultura la alta: pe 31 ianuarie pentru majoritatea globului care respecta calendarul gregorin (instituit de Papa Grigore al 13-lea in 1582 si adoptat de Romania in 1919), pentru rusi pe 13 ianurie (conform calendarului vechi), chinezii variabil in functie de calcule astronomice din zodiacul lor atipic, dar tot la inceputul anului, musulmanii pe 21 martie probabil o data cu echinoctiul de primavara... finally.

Asadaaaar.... eu sunt intr-o perioada de redefinire a personalitatii, care se pare ca era multipla pana acum si cu "........." ca factor comun si la rang inalt al diferitelor versiuni, si o data cu acest proces imi definesc si un set de reguli noi, valabile doar pentru mine. Si printre ele, mi-am mutat revelionul pe 10 martie. De ce atunci? Deoarece data are o importanta foarte mare pentru mine. Logic, nu? Sa fac desen? :)))) Sa revenim... pe 10 martie 2014, mi-am luat-o in freza de la viata atat de tare, de am crezut ca nu o s-o pot duce. De la viata, nu de la o persoana. Ca sa nu creez confuzii. Uite ca la aproape 3 luni de la acea data, pe care nu o voi uita niciodata, am realizat, nu numai ca am putut-o duce, insa m-am ridicat mai sus decat niciodata. Si nu asa, impulsiv, ca alta data, pe vreun varf de val, fara fundatie stabila si cu risc sa cad in hau in fractiuni de secunda. M-am ridicat pe un teren necunoscut, unde m-a trantit uraganul ce m-a lovit, un teren solid, unde am prins niste radacini, din care au crescut niste fundatii si niste metereze, de nu am crezut vreodata ca pot ajunge acolo.

Gasisem un citat pe net: "what doesn't kill me, is going to give me time to recover and then you are fucked". M-am gandit la el mult timp. E incredibil cat de puternica sunt. Nu am crezut ca pot duce atatea, iar raul sa ma motiveze atat de mult. Aia cu pasarea phoenix e jucarie. Am renascut ditamai aratania preistorica, cu aripi uriase si ghiare lungi. Am inceput niste transformari si niste procese de nici mie nu-mi vine sa cred. Ideea este ca se poate. Insa numai dupa ce este totul scrum, totul cenusa. Si dupa ce relizezi ca ai pierdut tot, ca ai dat-o in bara total, ca nu mai este nimic din ce a fost, si mai ales, ca nu mai are cum sa fie nimic din ce a fost. Nu am murit nici de data asta, deci dispare cliseul dualitatii de genul "mori sau te ridici". Sa nu mor, nu a fost deicizia mea. Ci a naturii. Deci mi-a ramas ca varianta doar sa ma ridic.

Iar pe 10 martie 2015, la mareata aniversare a loviturii, vom deschide o sticla de sampanie roz, of course, si imi voi reevalua anul ce a trecut si voi planifica mutarile urmatoare. Uite ca prima evaluare o fac trimestrial, la 3 luni, si indraznesc sa zic ca dupa cum au trecut cele 3 luni de atunci, e clar ca sunt promitatoare asteptarile.

Offf... se pare ca iar avem nevoie de P.S. ... deci, nu m-a ridicat nimeni, asa cum se pare ca s-a inteles. M-am ridicat singura. Am si specificat ca ajutorul extern in procesul de dezvoltare pesonala, este un varf de val, fara fundatie. Adevaratele schimbari si realizari ti le faci singur in viata, si e adevarat, se poate bucura de ele, in afara de tine, si cine se nimereste pe langa tine la un moment dat. Insa ceea ce tu construiesti cu tine, nu iti poate lua nimeni, nu iti poate darama nimeni.

Intermitentele si intervalele fericirii

Am inceput sa privesc oamenii cu atentie pe strada, in magazine, oriunde in jur. Care o fi povestea fiecaruia? Cat se poate citi din mersul lor, din privire, din modul cum o persoana tine portofelul in mana in fata casei la benzinarie? Sunt fericiti? Ce ascunde fiecare? Exista oameni fericiti? Bine... acum urmeaza anticul cliseu: ce e fericirea? Si indiferent cat de subiectiva este ea, cat de diferit inseamna pentru fiecare din noi, putem generaliza ca fericirea, desi este o stare de spirit subiectiva, este o stare intermitenta? Cred ca este singurul lucru care se poate generaliza. Insa si intermitenele... cat de mari sunt intervalele pentru fiecare? Se vede la suprafata, pe chip, in gesturi, daca un om de pe strada este in sau intre intermitente? Si din ce ii sunt umplute intervalele totusi?

Daca un barbat pare sigur pe el si te priveste direct in ochi daca se iveste o situatie, dar in alte conditii pare ca are un univers de neclintit, inseamna ca si-a gasit sufletul pereche? Ahhh, asta da cliseu ingrozitor! Suflet pereche... niciodata nu m-a convins cliseul asta. O mai iubeste, i-a iertat infidelitatea? Mai crede el cand ea ii spune ca il iubeste? Isi mai poate reveni povestea lor?

Daca ea este frumos imbracata si frumos machiata si are un mers sigur cu privirea inainte, inseamna ca este fericita? fie si cu intermitentele cele mai mari? Este iubita de cel pe care il iubeste? A plans oare de dimineata inainte de a se machia atat de frumos sau a zambit toata dimineata? Daca acum ea zambeste pe strada inseamna ca zambetul ei e dat de loialitatea lui, sau de increderea pe care ea o are in ea? Sau pentru ca are o cariera de succes si zambeste pentru ca anii de munca, de renuntati, de alegeri asumate, si-au arata rezultatele? Sau zambetul este dat de alt suflet ratacit si el prin viata?

Daca el este incruntat si vorbeste la telefon precipitat in timp ce plateste niste reviste, pare ca vorbeste despre sedinta cu parintii de la scoala, dar se uita cu coada ochiului dupa o alta femeie, frumoasa sau urata total neimportant, inseamna ca el este sigur un infidel? Si daca ar fi, acea alta ea, poate am intalnit-o la doua strazi distanta... chiar daca el o suna de multe ori pe zi si ii spune ca s-a casatorit dintr-o mare obligatie, accepta ea sa il imparta cu altcineva? Si chiar daca este un infidel fata de amandoua, ii este ei, acelei alta, loial? Ii e vreuneia loial?

Daca ea este trista si pare ca are gandurile mult departe de semaforul la care asteapta sa traverseze, poti spune din modul in care este imbracata si modul in care tine o geanta in mana, daca este suparata ca are pe cineva bolnav, sau ca nu ii poate cumpara copilului pantofi noi, sau ca sotul este un betivan plin de datorii si fara job? Ce a facut-o sa zambeasca in viata? Cum si-a gasit putere sa treaca prin intermitente?

Un barbat care pare abatut. Merge cu mainile in buzunare si cocosat. Cand ajunge prin dreptul meu, se uita la mine si ma uit la el. Se mira ca ma uit fix la el. Trecem unul pe langa altul si poate nu ne mai vedem niciodata, sau poate de inca un milion de ori, ca poate locuieste in zona, dar niciodata alta data nu ma voi mai uita la el. Indiferent din ce motiv o fi azi suparat... oare omul asta a avut o copilarie fericita? Si daca nu, a fost vreodata in stare sa se detaseze de exemplul negativ al realtiei dintre parintii lui? A intalnit pana acum vreo persoana care sa il faca macar constient ca isi alege femeile care ii pot sustine modelul vazut in copilarie?

Ma uit la ea, are doua bratati superbe, stiu si magazinul de unde sunt cumparate. Arata impecabil si rar vad un chip care sa lase se se vada asa de putin. Am vorbit putin cu ea, despre banii platiti, m-a dat hartiile, ne-am dat mana si am plecat. Este chiar frumoasa, si daca intru pe fb poate o sa vad poze pline de zambete cu sotul si baietelul la Craciun. Dar ce se mai intamplase in ziua aia de Craciun incat in afara pozelor poate nu a mai zambit asa in alt moment al zilei? Cand am ajuns sa vorbim despre toamna trecuta cand a inceput esalonarea platilor, pentru cateva secunde chipul ei nu a mai fost impenetrabil. Ce i s-a intamplat in toamna?

In piata, o batrana imbracata in negru si i se vede o urma de vergheta pe deget, pare ca traieste modest. A avut oare un sot care i-a fost alaturi toata viata? Daca viata nu a fost darnica cu ea in planul bogatiilor materiale, oare o fi avut ea liniste sa puna capul pe perna si sa doarma?  Oare a reusit sa le transmita copiilor sai invatatura ei de viata? Sau copilul ei poate calatoreste la business class si asteapta sa aterizeze avionul dupa 12 ore de zbor, ca sa dea al 10-lea mesaj la care nu ii raspunde nimeni?

Te uiti la mana cuiva daca are vergheta sau nu. Asta este un comportament impamantenit, de care nu ne vom debarasa niciodata. Decat poate peste un termen atat de mare, in care toata ordinea sociala pe care o cunoastem se va fi schimbat, incat nu putem acum sa luam in considerare. Atunci ce mai inseamna vergheta in zilele noastre? Am putea usor sa generalizam ca nu mai inseamna nimic, decat un ritual fastuos, cu izuri atemporale. Nunta ca eveniment, pare ca nu se isi mai gaseste locul in vremurilor noastre. Cel mai putin sunt in stare sa o inteleaga cei doi implicati, si rar stiu ca ea este de fapt doar o usa catre tot ce inseamna opusul a ceea ce a fost pana atunci. Trecerea prin aceasta usa este un amestec sublim de extreme, un eveniment in care griul nu se mai vede, griul care are atatea noante in orice alte situatie si desparte infinit albul si negru. Acum albul si negrul stau unul langa altul si vor creea cu siguranta ceva, asta e sigur, nimic nu va mai fi ca inainte. Dar ce vor crea? Dansul extremelor creeaza haos si din haos iese mereu altceva nou. Restul e poveste.

Dar nu poti generaliza nici ca vergheta nu mai inseamna nimic, cand ii intalnesti pe acei gardieni ai viselor. Ei nu par sa mearga in vacante pe plajele colorate intr-o infinitate de noante de gri. Si par ca si-au ales parteneri de calatorie persoane care se imbraca colorat si care nu calca pe nisipuri gri niciodata. Oare cat de mari sunt intermitentele in cazul lor?

Daca in cazul trecatorilor de pe strada poate nu nimerim, dar pentru cei apropiati? cei pe care ii vedem zilnic, de ani de zile, cei care stau langa noi de-o viata? Pe ei ii cunoastem mai mult decat pe omul de pe strada? Putem spune despre ei ca le cunoastem mimica si gestica incat sa le ghicim intermitentele si intervalele?

Sa nu uit... pentru o categorie aparte de cititori, la acest articol nu fac desene, indiferent cat mi se va cere.

De la parfum la evolutie

Pornesc de la postarea Oliviei pe fb: "Parfumul este un accesoriu elegant, eleganta nu implica sa traznesti de la doi metri. Pana si gestul parfumarii e unul elegant, nu e ca si cum si da cu spray de gandaci, juma' de kil".

Am vazut la tv o data, cred ca pe Acasa, la emisiunea aia despre cine ce a mai facut... nu sunt toate emisiunile despre asta?... in fine, zicea una super cotata de masculii fara creier... exista si masculi cu creier? :))) glumeam, da! slava domnului ca exista!... SO, zicea fata ca ii place sa se dea cu parfum mult " ca sa se stie ca a trecut ea pe acolo"... ce naiba! nu?

Ok. Mai intai sa vorbim serios, pe urma trecem si la glume. Deci, vorbind serios, a varsa sticla de parfum pe ea, inseamna lipsa de incredere in propria sexualitate. Nu crede ca are altceva cu care sa atraga masculii si sa sperie femelele din propria specia, asa ca fie recurge la parfum, fie la accesorii de se face precum pomul de Craciun, la orice care atrage puternic atentia in ceea ce priveste prezenta fizica. Evident ca nu e constienta. Ea crede dimpotriva, ca este sigura pe ea, ca are curaj sa atraga atentia.

In perioada de imperechere, animalele secreta feromoni sexuali pentru a atrage sexul opus (exista si alti feromoni, nu numai sexuali, de exemplu cei secretati cand animalul veneaza hrana, sau cand se apara in situatii de atac). Asa ca intentia de a se parfuma, are origini in genele de supravietuire a speciei, nu poate fi explicata numai prin educatia consumista (sau consumatorista). Care are si ea vina ei, ajung si la ea imediat.

Da, atentia masculilor poate fi atrasa prin milioane si catralioane de alte mijloace, care sa ne faca cinste locului ocupat in varful lantul trofic. Animalele cu creier inferior omului, secreta feromoni ca sa atraga sexul opus, pentru ca nu stiu sa vorbeasca, nu pot sa comunice cu mijloacele umane. Imitam animalele? sau ne comportam precum ceea ce ne place sa ne pretindem, adica cea mai evoluata specie?

Tot serios vorbind, ba chiar mult mai serios, parfumul de marca, scump, luat chiar si de la mama lui de pe Champs-Elysee, este neurotoxic. Acum o suta de ani, se frecau petalele de trandafir in mojar, ca sa iasa esenta, dar azi parfumurile contin substante chimice de sinteza din petrochimie. Mai e cineva care crede ca americanii se duc peste arabi ca sa salveze oamenii din regimurile totalitare? Nu, se duc dupa resurse, mai precis dupa petrol, de care sunt dependente toate marile industrii, cea cosmetica fiind fruntasa. Aceste substante afecteaza creierul, in acelasi mod in care o fac, evident, alte sustante neurotoxice: nicotina, alcoolul, drogurile, unele medicamente alopate, aditivii alimentari in frunte cu liderul monoglutamat de sodiu, etc.

Barbati care varsa sticla pe ei? de parfum, of course :))) ... desigur, dar sunt mult mai putini decat femei. Ca sa nu inteleaga cineva iar gresit ceva, nu este vorba doar despre parfumurile ptr. femei, si cele ptr. barbati, si ele sunt toooot neurotoxice. T O A T E.   N E U R O T O X I C E.... Scuze ca explic ca la prosti, scuze celor care stiu ca nu lor li se adreseaza "explicatia", dar se pare ca in ultima vreme citesc pe aici unii care ma indoiala ca inteleg ce scriu eu. Si pentru ca eu sunt o gazda care imi respect musafirii de pe blog nepoliticosi si cu care natura nu a fost asa darnica pe scara evolutiva, pentru ei trebuie sa explic la nivelul lor. Eu pot sa si desenez, daca tot nu se intelege.

Deci, parfumurile "de firma" contin substante neurotoxice. Aia care varsa sticla pe ei de 3 ori pe zi, nu folosesc parfumuri din esente naturale, ca exista si din alea, mult mai putin cunoscute. Aaaa, nu stiati?!... daaa, exista! Uite, gasiti de exemplu aici. La categoria parfumuri bio.

Macar daca aveti copiii mici, nu va parfumati cand stati in apropierea lor. La ei afectarea creierului este mai grava decat la adulti. Intr-un fel este un nonsens, te-ai parfumat ca sa atragi masculul sa asiguri continuitatea speciei, si cand ai reusit in final, intoxici urmasul cu parfum. Ca daca nu te parfumezi in continuare, nu tii alte femele la distanta, si iar pui in pericol urmasul, prin lipsa tatalui de langa el.

Sa revenim asupra consumismului. Televizorul, reclamele, media in general! este principalul educator, invatator al majoritatii oamnilor in prezent. Ne spala creierele si ne implanteaza comportamente de consumatori. De oameni care nu ne punem intrebari. Asa arata in reclama, asa facem. Se poate trai fara produsul x? Normal ca da, insa reclama te face sa crezi ca nu, ca asa este normal sa folosesti/bei/mananci/sa te comporti. Nu mai zic de mesajele subliminale, de ultima generatie si tehnologie, care ne fac creierul pilaf, tuturor care prindem fie si o clipita dintr-o reclama.

Acum sa glumim! Stiti cum glumesc eu? Asa: articolele mele nu sunt scrise pentru toata lumea. Nu ma adresez oricui. Thanks, master for this ideea! So, toti care aveti impresia ca am scris despre voi, ca m-am referit/gandit la voi, nu mai intrati pe blogul meu. Si daca intrati in continuare, asumati-va ca va otraviti singuri si nu va mai plangetii.

Figura de stil, metafora

Cand am auzit ieri cine mai citeste pe aici, am ramas tablou. Punct. Dar cum doamne pazeste imi gasiti blogul? Dati pe google "smantana" sau direct numele meu? Daca tot va pierdeti vremea cu mine, share-uiti-mi si mie va rog anuntul de inchiriere apartament Morarilor, 3 camere.

Am deschis acest blog in 2007, fara sa spun nimanui cunoscut vreo 2 ani. Treptat m-au descoperit si cunoscutii. Dar primele interactiuni au fost cu strainii. Asta a si fost intentia initiala, sa evadez, sa ma daruiesc necunoscutului. Just me, without secrets, enjoy me. De fapt era enjoy me, strangers, and keep me just for you. Recunosc ca am fost si flatata cand cunoscutii mi-au descoperit blogul, dar undeva in sufletul meu, voiam ca lumea mea sa ramana a noilor straini. Ca vechii straini se impiedicasera de atatea ori de sufletul meu ca nu-l vazusera, incat normal ca sunt uimita cand vad vreunul pe aici, in casuta sufletului. Mai mult... n-am sa inteleg niciodata cum persoane care mi-au aratat clar de-a lungul anilor ca ma detesta, imi citesc blogul.

Acum 2 saptamani a stat pe blog un "altfel" de articol, timp de 2 ore jumate. Nici mai mult, nici mai putin, 2 ore jumate dupa ceas. Am fost foarte surprinsa sa aud apoi cati l-au citit. Unii cica chiar au intuit ca urmeaza sa bag ceva interesant, si asa au dat peste el imediat. L-am sters repede. De ce? Evident, din prea multe motive, unele lesne de inteles, altele de neinteles nici pentru mine.

De ce era "altfel"? Pentru ca era neprelucrat, continea adevarul neslefuit. Iar adevarul este de cele mai multe ori urat, de aceea nu-l vrea nimeni. Imi place sa cred ca nu am cititori de suflet care isi imagineaza ca diamantele ies din pamant direct asa cum le stim in inel... Foarte putini pot vedea un diamant dincolo de rocile care il inconjoara la extractie. Salahorul din mina, ar fi in stare sa ii dea cu piciorul cat colo bolovanului colturos. Noroc ca vine apoi specialistul si baga in seama cataroiul, si il duce la mega-specialistul care il taie, slefuieste si apoi toata prostimea se zgaieste admirativ la minunatia din vitrina de la Tiffany. Bine, e o metafora ce scriu eu aici, dar pe scurt cam asa sta treaba in extractia pietrelor pretioase, am vazut pe Discovery, of course...

Vreti sa stiti un secret despre mine? Zilnic scriu, dar nu le mai public. M-am intrebam saptamana trecuta, ce blog mai este asta? Da, uite ca azi ma intreb din nou, ce blog mai este jurnalul in care nu mai scrii? Este o alta provocare? Cred ca da, pana la urma asa mi-am imbunatatit stilul in cei ... 2014 -2007... sunt 7 ani! Multi. In care am crescut 2 copii superbi, frumosi, minunati. Am renuntat la orice alt vis, pentru ei. Am renuntat poate sa devin corporatista, poate sa am afacera mea, oricum independenta financiar as fi ajuns, sa construiesc o relatie mai buna pentru mine, si am facut-o pentru ei. Si mi s-a spus ca nu am facut nimic in anii astia. Am facut sa fiu full mommy all the time. Dar ANC nu recunoaste acesta meserie. Si nici nimeni nu plateste aceasta munca. Da, stiu copiii o fac, prin ei insisi iti dau satisfactie, multumire, motivatie.

Nu am scris fara motiv "poate corporatista". Nu as fi putut deveni niciodata, pentru ca nu am structura pentru asa ceva. Olivia a zis-o mai bine cand scria pe blogul ei despre satisfactia de a fi mama, de a avea propriul business, minuscul e adevarat, insa care iti permite sa stai pe canapea sa conduci o afacere de acasa si sa te uiti la doua minunatii cum cresc langa tine. Corporatistele nu prea fac copiii, sau daca fac nu ii cresc ele. Au insa naivitatea sa creada ca pot avea opinii despre cresterea copiilor, despre gestionarea situatiilor cu copii. Visele la care am renuntat, ma duceau cu siguranta la stabilitate financiara. Visele nu au fugit. Totusi de la tata am mostenit structura asta extrem de tare, asa am rezistat pana acum. M-as intrista pana la amuzament, sa vad vreuna exactly in my shoes for a week, minute by minute.

Dar nu-i asta baiul acum. De ce nu e? Ca ma repliez eu, cu siguranta. By the way... daca ma mai convinge pe mine cineva sa mai fac ce am am facut pana acum, sa stiti ca este extraterestru specializat in hipnoza si lobotomie. Si calatoreste in timp.

Duminica seara mi-au auzit urechile niste cuvinte care sunt the top of all tops in the world. Daca vreti sa stiti, cititi blogul in continuare. Poate, poate, daca, parca. Intr-o barca.

Sunt pe o insula. Tropicala, of course :) Si din cand in cand sunt deportata in larg, lasata in apa. Apa rece ca gheata, nu conteaza ca e insula tropicala. Asta este o metafora de genul "Metafora divortului". Search, sus in dreapta si o gasiti, am verificat acum. E funny, nu contine "adevar" din ala uratu' care nu place nimanui. Si ma trezesc in apa. Mai intai ma revolt, dau din maini si picioare haotic, inot in toate partile fara sens, strig dupa ajutor. Nimic, liniste. Parca vine o furtuna. Nu, trebuie sa fie doar o ploaie, sper de vara. Parca ar fi pamant in dreapta, parca in stanga e insula, valurile sunt mari, dar si eu fac agitatie, sau e apa ca in lighean si doar eu fac valuri? poate vine o barca, poate un vapor... dar am rau de mare, iar sa ma urc pe vreo barca? stiu ca ar trebui sa inot vanjos singura. Nu conteaza unde ajung, stiu ca ar trebui sa ma concentrez sa inot. Mai bine ma linistesc si urmez sfaturile din emisiunea aia de pe Discovery... cica sa nu beau apa si sa imi pun, daca gasesc, niste alge pe cap ca protectie solara.

paranteza: Elena a imprastiat pe jos pe langa mine in timp ce scriu acum, urda, slanina, banana, trebuie sa pun aspiratorul pentru a 2-a oara in dimineata asta!... revin: stiu ca mereu apare o barca, un vapor, o pluta. De ce apare? Pai asa e pe mare. Dar cum ajung ele langa mine? Le atrag, de la spargatoare de gheata, pana la colacele de vacanta. Si de ce ma agat de ceva mereu? Ca aleg calea mai simpla. Ma intereseaza destinatia? Nu intreb niciodata, eu sper sa ma duca pe insula sau macar aproape, insa ma prefac ca ma bucur cand aud ca au alta destinatie. Ma urc in orice? Nu, constient ori inconstient ma dau la fund cand vad sa zicem, in peisajul tropical, spargatorul de gheata ori vaporul mai mare, si aleg ambarcatiunile mai mici ce ar putea sa aiba ca traseu apropierea insulei.

Si asa mereu ajung in apropierea insulei. Asta e clar. Mereu in apropiere. Si ce fac cand zaresc insula? Imi doresc sa ajung pe insula din nou. Si o fac in 2 feluri principale, cu mici variatiuni: ori ma dau jos si inot putin cat mai e pana la mal, ori ma vede cineva de pe insula si vine si ma ia si eu ma duc bucuroasa. Evident ca s-a intamplat si ca barca nu sa mearga in apropierea insulei, dar atunci au trimis din port dupa mine si m-au gasit.

Tot ca in "Metafora divortului", nu am decat o singura varianta de iesire din dilema: sa nu ma mai urc imediat in diverse ambarcatiuni. Sa inot singura, e posibil sa fie aproape continent ori alta insula, ori sa ajung tot pe acea insula, dar singura. Chiar daca pe parcurs, poate iau vreun transport, macar sa fie dupa ce am inotat singura o portiune. Frumos ar fi sa intreb totusi data viitoare, unde merge barca.

O lectie pe care nu o invatam, ne lovim mereu de ea, la nesfarsit. Lege nescrisa. Never, but never! outshine the master. Fucking masters... you didn't tell me all.  I guess what most of you would say now, that I didn't listen carefully.

Introspectie

Eram in clasa a 10-a la Istanbul. Tata era intr-o calatorie de business, o intalnire a unei multinationale cu partenerii din Europa, si ca de obicei, ne luase si pe mine si pe mama cu el. Asa am vazut eu toata lumea, calatorind cu ai mei, pe langa tata, pe la targuri, expozitii, intalniri de  afaceri. In ciuda bogatei experiente acumulate pe langa tata, totusi nu s-a ales mare lucru de capul meu in viata, dar macar stiu cum trebuie sa ajunga Victor si spre ce trebuie sa-l indrum. Si acolo la Istanbul, ce afaceri!...toata lumea de la intalnire nu visa decat distractie. De atunci m-am prins eu ca intalnirile astea de business, departe de casa, ale adultilor sunt un fel de ... tabere de copii mari scapati de acasa :)... in fine, si intr-o seara cand eu tocmai veneam de la sala de sport a hotelului, m-am intalnit cu un grup vesel de petrecareti care m-au intrebat daca vreau sa merg cu ei in discoteca. I-a luat si gura pe dinainte, Daniela mi-a zis ca vorbeste ea cu ei mei sa ma lase. Eu insa i-am rasuns ca nu. Tacere. S-au uitat toti la mine ciudat. Ei nu stiau ca eu ma culc acasa la 8, si alerg dimineata 2 ore de la 5 la 7, ca asa m-a invatat antrenorul de kung-fu. Un barbat m-a intrebat de ce. Si eu i-am spus ca "ma pastrez". Si iar tacere. Daniela m-a intrebat pufnind "pentru ce?". Gandindu-ma la acea intamplare, mi-am dat eu seama ani buni mai tarziu ca pufnitul ei a fost fortat, in lipsa de alta reactie la raspunsul meu neasteptat pentru ei. Am iertat-o ani buni mai tarziu cand am intalnit-o intr-o biserica dand acatiste dupa o casnicie esuata. Ce faceam eu in biserica aia? Pai cred ca dadeam acatiste ca sa ma marit :) Cu cine? va jur ca nu stiu... evident cu cel care imi era iubit la acel moment... Revenind la Istanbul... probabil normal era atunci ca fata de 16 ani sa sara in sus de bucurie ca merge la discoteca. Mai tare a fost ca nu le-am raspuns nimic si am plecat spre lift. Cat de tipic pentru mine sa plec tacand... din nou in fine si sa sarim vreo cativa ani.

N-am ce face prin facultate sa merg la o tiganca care ghicea in cafea. Si imi zice tiganca ca iubirea vietii mele o voi intalni la batranete. La cat de urat m-am uitat, imi amintesc ca si-a dres vocea si a adaugat: adica in parte a doua a vietii. Exista ceva mai trist sa ii spui unei tinere de 20 de ani? Care viseaza la iubire, la casatorie, la fat-fumos pe cal alb si alte balarii?... Nu :) Asta pentru ca suntem de mici crescute gresit, cu proiectii idilice si nerealiste despre relatiile dintre femei si barbati.

Si sarind de-a dreptul in prezent, ma gandeam azi ca eu nu cred ca l-am intalnit pe "el". Evident ca am intalnit o gramada de "ei" pana acum. Doar am fost si casatorita, mai am si doi copii, si o mare duzina de relatii esuate la activ. Si pana la urma toate astea in cautarea "lui". Dar asa simt, eu simt ca nu mi-am intalnit jumatatea.

Intre timp am evoluat cu credinta ca OMUL isi face viata si destinul. Deci fara tiganci si cafele.

Si nu stiu de ce, dar (din fericire) am un optimism incurabil si cred ca il voi gasi pana la urma. Este posibil sa fi trecut deja pe langa el? Dintre toti a fost unul demult, demult, langa care imi pare rau ca nu m-am oprit. Dar trecutul e trecut, si mai bine sa privim in viitor. Si privesc cu bucurie si cu speranta unor intamplari deosebite si fabuloase care ma asteapta. Stiu ca undeva dupa un cot pana la urma o sa dau peste ceva frumos :)

Despre copiii mei

Ieri ies cu Victor de la acupunctura, avertizata de doctor ca i-a "deschis" niste puncte care il vor face usor iresponsabil cateva ore... ma mir eu ca nu stiam ce ar putea insemna, ma gandesc totusi sa n-o las pe sora-sa cu el in masina pana platesc, ma intorc la masina cu cosul bebelusei, si raman masca cand vad ce facuse in masina: scosese un rug din geana mea si doua scutece din sacul Elenei si le pictase cu ruj, rujul se rupsese intre timp, si pe bancheta masinii totul era manjit cu ruj rosu. Imi vine sa ma enervez, dar ma abtin, il chestionez sa vad ce a avut in cap totusi, dincolo de iresponsabilitatea activata de doctor refuz sa cred ca nu exista ratiune. Deci, el se gandise asa: in primul rand sa cotrobaie in geanta mea, apoi sa dea o utilitate rujului pe care il gasise, care zice el ca a crezut ca este tare ca o carioca, si apoi sa picteze pampersii precum cei din reclama la tv, care au modele diferite foarte colorate pe fiecare pampers, si evident ca nu avusese cu ce, decat cu rujul. Mi-a zis ca a vrut sa aiba si Elena pampersi moderni.

M-am prefacut un pic mai suparata decat eram, de fapt eram chiar incantata de ceea ce facuse, sau mai bine zis de modul cum gandise, doar un pic imi parea rau pentru ruj ca avusese o culoare deosebita. M-a intrebat ce poate face sa ma impace. I-am zis sa imi cumpere alt ruj, vreodata cand va fi mare si va avea banii lui.

Aseara vine la mine si ma roaga sa inchid ochii ca are o surpriza. Mi-a pus in mana un ruj facut din lego.

Relatia de incredere copil- parinte

Sambata seara, in pat la culcare, tocmai cand aveam si niste musafiri care ma asteptau in living, conform legii lui Murphi, Victor care in mod normal adoarme devreme si imediat, era cu ochii cat cepele si cu mare chef de vorba. A inceput sa-mi povesteasca dupa 2 luni de scoala, ca le da bile rosii pentru cei cuminti si negre pentru cei ce fac nazbatii, si ca el are 3 rosii, dar Miss Julia i-a promis acum vreo 2 saptamani inca una rosie la ora de engleza si a uitat sa i-o dea, asa ca luni sa ii spun eu, ca el nu prea are curaj sa-i zica in engleza, si nici nu mai stie exact la care ora de engleza i-a promis si nici in care saptamana. Asa pare scurt ce zic eu acum, dar lui i-a luat juma de ora sa-mi povesteasca, plus ca era afectat ca nu a primit bila rosie si ca e posibil ca Miss Julia sa fi uitat de ea si etc. Trecand peste faptul ca in fiecare zi cand il iau de la scoala, incerc sa scot de la el tot ce a facut, si cateodata ma expediaza cu un "bine" monosilabic, si nu imi spune nimic. Dar il las in pace pe moment si astept cu tenacitatea unui animal de prada un alt moment cand il prind pe lungime de unda deschisa si imi spune tot. Imi venea in acea seara sa ii zic, "pai, bine copile, abia acum imi zici, de ce n-ai zis in ziua aia sau a doua zi?....". Intre timp mai baga si tatal lui capul pe usa dormitorului si ma intreba iritat ca stau atata la povesti: "GATA?!!!..." Dar am ignorat musafirii si sotul, m-am concentrat, am ascultat cu rabdare, si l-am motivat incat azi i-a spus singur lui Miss despre bila si a obtinut-o. 

La prima intalnire cu parintii, dupa o luna de scoala, coordonatoarea clasei lui Victor a fost mirata ca eu ii cunosc pe toti colegii lui Victor dupa nume si stiu si cum sunt asezati in banci. Si ce mancare au la pachetel, si ce penare si pixuri au. Bine, nu i-am spus ca stiu si de pachetele si pixuri :) Si stiu aceste lucruri fara sa intru in clasa, ca asa e regula scolii. Si nu stiu cate mamici stiu ca colegul X a lui Victor are o iubita la B, cu toate detaliile care se intampla in pauza. Despre iubita lui Victor? Stiu tot, chiar am vorbit cu ea la telefon, dar nu va spun nimic! 

Cum l-am crescut pe Victor incat sa-mi spuna tot ce i se intampla? Construind o relatie de incredere cu el, inca de cand s-a nascut. Avand rabdare sa-l ascult mereu. Fara sa-l cert ca prima reactie, chiar si atunci cand a gresit, fiind fericita ca vine la mine sa-mi recunoasca greseala, si in primul rand laudandu-l pentru acest lucru. Abia apoi, explicandu-i unde a gresit si cum trebuie sa faca altadata. 

Cand era la gradi, Victor a adus acasa o jucarie mica cat un deget, si mi-a aratat-o acasa ingrozit, ca nu stie cum s-o inapoieze. Reprosul era inutil pentru ca oricum realizase singur din moment ce a vrut s-o inapoieze. Reactia mea a fost de incantare, pentru ca atunci am vazut rezultatul contret al anilor in care m-am straduit sa construiesc relatia de incredere. A doua zi, am creat diversiune si mare show in clasa, tinand-o pe educatoare de vorba si scotand-o din clasa cu un motiv puieril, incat puiul meu sa puna inapoi jucaria pe un raft. Diversiune inutila, puteam eu sa pun jucaria pe raft, sau sa nu o mai aducem deloc, era un betisor de lemn amarat, oricum nu ar fi observat nimeni. Dar pentru Victor a fost important ca eu l-am ajutat in felul in care el si-a dorit. 

Sambata seara m-am gandit, legand si cu ultimul meu articol si cu situatiile de abuz la scoala asupra copiilor despre care a vuit internetul saptamana trecuta, ca parintele nu-si poate proteja copilul decat dezvoltand o relatie de incredere totala, care permite copilului sa ii spuna acasa absolut tot ce i se intampla. Ca parintele sa poata lua masuri imediat. 

Daca ai construit o relatie de incredere cu copilul tau, el iti va spune orice i se intampla, fie de bine sau de rau. Iar asta se construieste foarte devreme, din primii ani de viata, cu multa rabdare si cu foarte mult timp petrecut cu copilul tau, timp care pare pierdut cateodata pentru un adult care are job, treburi acasa, probleme personale, si de cele mai multe ori vine seara obosit si in cele maxim cateva ore nu mai are efectiv putere sa-l asculte pe copil. E greu sa vorbesti cu copilul tot timpul, sa asculti tot ce spune, si sa inveti sa citesti printre cuvintele lui. E greu sa ii dai copilulul atentie si prioritate tot timpul.  Dar merita, pentru ca este singura metoda prin care ii castigi increderea, ca sa iti spuna indiferent ce i s-a intamplat si astfel sa eviti sau sa remediezi din timp chestii care il pot afecta negativ toata viata.