Welcome to my soul...

Sunt la munte. La televizor este unul care a plecat in Filipine ca sa-si intalnesca sufletul pereche. Mai devreme era unul care era sa moara stabilind un record, tocmai cand isi intalnise jumatatea. Unghiile mele sunt din nou rosii. As fi vrut sa fie mai lungi. Keiko imi sopteste sa am incredere. Ma vad in reflexia geamului de la balcon. Maieul negru ma face sa ma simt in siguranta. De ce a trebuit sa am parul scurt tocmai acum?... Jos este un bradut care nu are nici o vina. Impopotonat pana la refuz. Urasc brazii naturali taiati si schingiuiti cu greutatea podoabelor. In fiecare an cand il vad cu varful taiat (ca nu intra altfel steaua bine), parca ii aud strigatul de ajutor, din ce in ce mai puternic pana in ziua cand este uscat tot. Atunci ma linistesc si eu, stiu ca nu mai sufera. Sorry, dar chiar cred ca plantele sunt o alta categorie de entitati, cu un camp energetic, cu simturi. La bunici in copilarie am avut un brad de plastic. Mai tarziu, dupa revolutie, cand am inceput sa fac sarbatorile cu ai mei la Bucuresti, tata a cumparat de Craciun brazi naturali, pe care eu ma chinuiam sa-i tin cu trunchiul in apa, sa le prelungesc viata, puneam galeti de plastic imbracate in staniol, cu pietroaie care sa le dea stabilitate. Intr-un an am intrat la Lida langa Universitate si mi-am luat singura un brad de plastic. Eram mica si nu aveam nici masina, n-am gasit nici taxi, l-am carat singura de la Universitatea pana acasa. Cand imi cedau mainile, ma opream si radeam singura pe strada. Tin minte ca era foarte frig, nu ninsese, iar trecatorii imi aruncau priviri curioase.

Acum afara ninge. Prima ninsoare. Ninge urat, cu fulgi mici si grabiti. Imi plac fulgii enormi, care cad cu miscari de dans. Acum vreo 10 ani am facut un tablou, un fel de colaj din ate, care exprima vesnica imagine a scrumierei in care eu sting o tigara: desenez in scrum cu tigara stinsa o spirala din exterior catre interior, pe care o tai asezand tigara stinsa peste spirala.