La multi ani, draga blogule!

Ieri blogul meu a implinit 4 ani. Desi imi propusesem cu cateva zile in urma sa fiu atenta in ziua cu pricina, am uitat. Fiind la Brasov cu niste prieteni.

Asadar, la multi ani blogului meu, caruia daca ar fi o entitate, i-as multumi ptr. faptul ca mi-a dat ocazia sa ma exprim cand nu gaseam alta modalitate, sa ma refugiez cand nu stiam unde este "acasa", sa ma adun cand am fost facuta praf, sa imi gasesc forta cand nu aveam putere nici sa ma ocup de Victor, sa gasesc raspunsuri cand nu stiam ce pasi sa mai fac, sa comunic cu oameni deosebiti si chiar sa intalnesc oameni deosebiti (Olivia si Madlene). Sa ma cunosc pe mine mai bine. Sa ma simt libera, atunci cand m-am sufocat in... in ce? aia e! in ce?... ei bine, cred ca m-am sufocat in realitatea creata de ingradirile propriei minti. Ca doar EU sustin ca pacatul este incapacitatea omului de a se pune in acord cu principiile pe care el le enunta.

Am creat blogul in urma cu 4 ani, ca pe un jurnal ptr. mine, in momentul cand viata mea a inceput sa aiba o traectorie total diferita de ceea ce fusese pana atunci. Nu am spus nimanui cunoscut. Cand am postat primul post tin minte perfect ca am avut o bucurie ciudata in suflet de a ma da necunoscutului, de a evada din realitate, de a ma arunca in alta lume.

Apoi am inceput destul de repede prin intermediul lui sa interactionez cu necunoscuti, interesati de multiplele subiecte de alimentatie si viata sanatoasa care imi predominau blogul. Pana la urma l-am dezvaluit catorva persoane de suflet, care nu locuiesc in Bucuresti, devenind astfel un instrument util de comunicare cu ele la distanta. Prietenii si cunostintele l-au descoperit dupa mult timp.

Si ieri in mod misterios, am primit si un cadou deosebit, pe care nu pot sa nu-l corelez cu aceasta aniversare. Am inteles ca anumite evenimente sunt peste puterea noastra de intelegere.

Cred ca omenirea, pe scara evolutiei, inca nu a ajuns la nivelul care sa-i permita sa inteleaga anumite fenomene. Sau... mai aveam eu o teorie... ca a avut un moment in evolutia ei, ca o rascruce, probabil cu enorm de multi ani in urma (nu indraznesc sa ma hazardez ca cifra, dar s-ar putea sa fie destul de aproape de momentul aparitiei noastre ca specie), cand a ales calea materiala si a ratat-o pe cea spirituala, in sensul dezvoltarii constiintei.

Sau mai simplu spus, a ratat sansa de a invata si utiliza tot ceea ce azi numim paranormal. Daca stramosul nostru alegea calea constiintei (si nu era preocupat doar de ce se intampla de la gat in jos), omul modern poate ar fi putut sa se teleporteze, sa comunice cu semenii prin ganduri, sa miste obiecte cu puterea gandului, sa nu-i mai fie teama de ceea ce nu intelege si astfel sa se refugieze in religii stupide. Poate ar fi avut la degetul mic tot ceea ce noua ni se pare misterios si nu intelegem.

Daca as crede in reincarnare, as zice ca oameni ce au trait impreuna in alta viata, se reintalnesc intr-o zi in viata asta, si desi nu isi amintesc acea alta viata, comunica ca si cand s-ar cunoaste. Dar eu nu cred in reincarnare. Asa ca vina cade pe stramos, care daca alegea calea constiintei, poate eu ieri puteam intelege mai bine cadoul primit.

Pledoaria mea nu exclude ideea existentei lui Dumnezeu.