01 April 2014

Figura de stil, metafora

Cand am auzit ieri cine mai citeste pe aici, am ramas tablou. Punct. Dar cum doamne pazeste imi gasiti blogul? Dati pe google "smantana" sau direct numele meu? Daca tot va pierdeti vremea cu mine, share-uiti-mi si mie va rog anuntul de inchiriere apartament Morarilor, 3 camere.

Am deschis acest blog in 2007, fara sa spun nimanui cunoscut vreo 2 ani. Treptat m-au descoperit si cunoscutii. Dar primele interactiuni au fost cu strainii. Asta a si fost intentia initiala, sa evadez, sa ma daruiesc necunoscutului. Just me, without secrets, enjoy me. De fapt era enjoy me, strangers, and keep me just for you. Recunosc ca am fost si flatata cand cunoscutii mi-au descoperit blogul, dar undeva in sufletul meu, voiam ca lumea mea sa ramana a noilor straini. Ca vechii straini se impiedicasera de atatea ori de sufletul meu ca nu-l vazusera, incat normal ca sunt uimita cand vad vreunul pe aici, in casuta sufletului. Mai mult... n-am sa inteleg niciodata cum persoane care mi-au aratat clar de-a lungul anilor ca ma detesta, imi citesc blogul.

Acum 2 saptamani a stat pe blog un "altfel" de articol, timp de 2 ore jumate. Nici mai mult, nici mai putin, 2 ore jumate dupa ceas. Am fost foarte surprinsa sa aud apoi cati l-au citit. Unii cica chiar au intuit ca urmeaza sa bag ceva interesant, si asa au dat peste el imediat. L-am sters repede. De ce? Evident, din prea multe motive, unele lesne de inteles, altele de neinteles nici pentru mine.

De ce era "altfel"? Pentru ca era neprelucrat, continea adevarul neslefuit. Iar adevarul este de cele mai multe ori urat, de aceea nu-l vrea nimeni. Imi place sa cred ca nu am cititori de suflet care isi imagineaza ca diamantele ies din pamant direct asa cum le stim in inel... Foarte putini pot vedea un diamant dincolo de rocile care il inconjoara la extractie. Salahorul din mina, ar fi in stare sa ii dea cu piciorul cat colo bolovanului colturos. Noroc ca vine apoi specialistul si baga in seama cataroiul, si il duce la mega-specialistul care il taie, slefuieste si apoi toata prostimea se zgaieste admirativ la minunatia din vitrina de la Tiffany. Bine, e o metafora ce scriu eu aici, dar pe scurt cam asa sta treaba in extractia pietrelor pretioase, am vazut pe Discovery, of course...

Vreti sa stiti un secret despre mine? Zilnic scriu, dar nu le mai public. M-am intrebam saptamana trecuta, ce blog mai este asta? Da, uite ca azi ma intreb din nou, ce blog mai este jurnalul in care nu mai scrii? Este o alta provocare? Cred ca da, pana la urma asa mi-am imbunatatit stilul in cei ... 2014 -2007... sunt 7 ani! Multi. In care am crescut 2 copii superbi, frumosi, minunati. Am renuntat la orice alt vis, pentru ei. Am renuntat poate sa devin corporatista, poate sa am afacera mea, oricum independenta financiar as fi ajuns, sa construiesc o relatie mai buna pentru mine, si am facut-o pentru ei. Si mi s-a spus ca nu am facut nimic in anii astia. Am facut sa fiu full mommy all the time. Dar ANC nu recunoaste acesta meserie. Si nici nimeni nu plateste aceasta munca. Da, stiu copiii o fac, prin ei insisi iti dau satisfactie, multumire, motivatie.

Nu am scris fara motiv "poate corporatista". Nu as fi putut deveni niciodata, pentru ca nu am structura pentru asa ceva. Olivia a zis-o mai bine cand scria pe blogul ei despre satisfactia de a fi mama, de a avea propriul business, minuscul e adevarat, insa care iti permite sa stai pe canapea sa conduci o afacere de acasa si sa te uiti la doua minunatii cum cresc langa tine. Corporatistele nu prea fac copiii, sau daca fac nu ii cresc ele. Au insa naivitatea sa creada ca pot avea opinii despre cresterea copiilor, despre gestionarea situatiilor cu copii. Visele la care am renuntat, ma duceau cu siguranta la stabilitate financiara. Visele nu au fugit. Totusi de la tata am mostenit structura asta extrem de tare, asa am rezistat pana acum. M-as intrista pana la amuzament, sa vad vreuna exactly in my shoes for a week, minute by minute.

Dar nu-i asta baiul acum. De ce nu e? Ca ma repliez eu, cu siguranta. By the way... daca ma mai convinge pe mine cineva sa mai fac ce am am facut pana acum, sa stiti ca este extraterestru specializat in hipnoza si lobotomie. Si calatoreste in timp.

Duminica seara mi-au auzit urechile niste cuvinte care sunt the top of all tops in the world. Daca vreti sa stiti, cititi blogul in continuare. Poate, poate, daca, parca. Intr-o barca.

Sunt pe o insula. Tropicala, of course :) Si din cand in cand sunt deportata in larg, lasata in apa. Apa rece ca gheata, nu conteaza ca e insula tropicala. Asta este o metafora de genul "Metafora divortului". Search, sus in dreapta si o gasiti, am verificat acum. E funny, nu contine "adevar" din ala uratu' care nu place nimanui. Si ma trezesc in apa. Mai intai ma revolt, dau din maini si picioare haotic, inot in toate partile fara sens, strig dupa ajutor. Nimic, liniste. Parca vine o furtuna. Nu, trebuie sa fie doar o ploaie, sper de vara. Parca ar fi pamant in dreapta, parca in stanga e insula, valurile sunt mari, dar si eu fac agitatie, sau e apa ca in lighean si doar eu fac valuri? poate vine o barca, poate un vapor... dar am rau de mare, iar sa ma urc pe vreo barca? stiu ca ar trebui sa inot vanjos singura. Nu conteaza unde ajung, stiu ca ar trebui sa ma concentrez sa inot. Mai bine ma linistesc si urmez sfaturile din emisiunea aia de pe Discovery... cica sa nu beau apa si sa imi pun, daca gasesc, niste alge pe cap ca protectie solara.

paranteza: Elena a imprastiat pe jos pe langa mine in timp ce scriu acum, urda, slanina, banana, trebuie sa pun aspiratorul pentru a 2-a oara in dimineata asta!... revin: stiu ca mereu apare o barca, un vapor, o pluta. De ce apare? Pai asa e pe mare. Dar cum ajung ele langa mine? Le atrag, de la spargatoare de gheata, pana la colacele de vacanta. Si de ce ma agat de ceva mereu? Ca aleg calea mai simpla. Ma intereseaza destinatia? Nu intreb niciodata, eu sper sa ma duca pe insula sau macar aproape, insa ma prefac ca ma bucur cand aud ca au alta destinatie. Ma urc in orice? Nu, constient ori inconstient ma dau la fund cand vad sa zicem, in peisajul tropical, spargatorul de gheata ori vaporul mai mare, si aleg ambarcatiunile mai mici ce ar putea sa aiba ca traseu apropierea insulei.

Si asa mereu ajung in apropierea insulei. Asta e clar. Mereu in apropiere. Si ce fac cand zaresc insula? Imi doresc sa ajung pe insula din nou. Si o fac in 2 feluri principale, cu mici variatiuni: ori ma dau jos si inot putin cat mai e pana la mal, ori ma vede cineva de pe insula si vine si ma ia si eu ma duc bucuroasa. Evident ca s-a intamplat si ca barca nu sa mearga in apropierea insulei, dar atunci au trimis din port dupa mine si m-au gasit.

Tot ca in "Metafora divortului", nu am decat o singura varianta de iesire din dilema: sa nu ma mai urc imediat in diverse ambarcatiuni. Sa inot singura, e posibil sa fie aproape continent ori alta insula, ori sa ajung tot pe acea insula, dar singura. Chiar daca pe parcurs, poate iau vreun transport, macar sa fie dupa ce am inotat singura o portiune. Frumos ar fi sa intreb totusi data viitoare, unde merge barca.

O lectie pe care nu o invatam, ne lovim mereu de ea, la nesfarsit. Lege nescrisa. Never, but never! outshine the master. Fucking masters... you didn't tell me all.  I guess what most of you would say now, that I didn't listen carefully.


No comments: