02 November 2012

Invatatoarele comuniste

Plecand de la articolul acesta pus pe fb de Olivia, plus articolul ei pe blog m-am hotarat sa scot si eu la iveala dupa 25 de ani povestea trista legata de invatatoarea pe care am avut ghinionul s-o nimeresc. Trebuie sa va avertizez, articolul meu este mai dur, nu cititi daca considerati a priori ca va poate influenta negativ o poveste mai dura.

Am mers la scoala 53 din Pantelimon, undeva in prezent vis-a-vis de Cora, la ce invatatoare am nimerit, Carmen Radulescu, si am cazut repede in dizgratii pentru ca ai mei nu dadeau cadouri. Din principiu, pentru ca ei credeau in corectitudine si adevar. Parintii mei au fost niste intelectuali, cu publicatii in gazeta matematica si cu un apartament plin pana la refuz de carti, chiar si in vitrina bibliotecii unde altii aveau bibelouri. Dar total neadaptati si fara spirit de supravietuire in sistemul comunist. Cine dadea cadouri invatatoarei, primea favoruri, primea din mancarea invatatoarei, era lasat sa stea la catedra din cand in cand, se putea trage de sireturi cu ea. Era cazul, de exemplu, al fetei unei femei de serviciu de la o cofetarie, care o aproviziona pe invatatoarea (din intamplare putin obeza) cu prajituri. Fiecare dupa posibilitati, altii ii decorau casa sau ii umpleau congelatorul. Invatatoarea se lauda la scoala cu aceste lucruri, sadind discordie intre noi, dar mai ales pentru ca noua se ne intre in cap si sa transmitem acasa. Insa ai mei isi pastrau principiile. Degeaba plangeam acasa si le transmiteam apropourile, ca ei imi tineau prelegeri despre decantarea non-valorile si iesirea la suprafata singure a valorilor. In timp, evident. De ce ma grabeam eu din clasa a 2-a?

Eu, invatand bine, nu a avut la ce sa ma depuncteze, asa ca s-a straduit sa-mi gaseasca calcaiul lui Ahile: la muzica ca nu aveam voce. Asa ca din clasa a 2-a, s-a zis cu premiul intai. Ce a putut sa mai faca minunat pentru mine a fost sa ma ironizeze pe motivul numelui grecesc de familie. Patru ani m-a strigat numai pe mine din toata clasa cu numele de familie, in loc de prenume, ceea ce pentru un copil la acea varsta a fost mare motiv de apasare. Noroc ca a venit Revolutia, ca altfel cred ca urma si partea a 2-a in generala si a 3-a in liceu. As fi putut sa invat pe branci, sa fiu desteapta, frumoasa si devreme acasa toti anii de scoala, ca tot nu as fi ajuns vreodata sefa de clasa, in organizatii, comitete ori alte balarii comuniste, din cauza stigmatului numelui de familie strain.

A mai avut o problema cu parul meu cret natural, permanentul ei obosit palind mereu in comparatie cu buclele mele grecesti ;) si cu faptul ca, dupa cate imi facuse, eu nu puteam radeam la glumele ei, chiar a sunat-o pe mama sa ii spuna ca ma uit fix la ea, cand toata clasa rade. Eu nu am putut niciodata, nici acum, sa rad la glume proaste, si nici sa ma prefac ca rad. Ca o paranteza, asta nu e chiar un avantaj, o femeie desteapta mi-a povestit o data cum si-a exersat rasul fals, ca o actrita, pentru situatii cand "bagi un ras, lasi capul pe spate si stapanesti situatia". Aceste chestii sunt din arsenalul de "gheisha" si nu strica nici unei femei sa stie sa le foloseasca, in plus se invata in frageda pruncie. Insa, uite ca aici eu am pierdut startul, in primii 7 ani am invatat agricultura bio (si nici nu stiam ca se cheama bio :) de la o bunica batrana, apoi am venit la Bucuresti unde m-am holbat la o biblioteca plina de carti de mate si fizica. Inchidem paranteza, ca am divagat rau!!!

Revin...  ar mai fi de amintit activitatile comuniste, gen spalat peretii clasei in timpul orelor de scoala. Trebuia sa aducem fiecare detergent si carpe de acasa si iarna, cu mainile inghetate, ne punea sa spalam cu apa rece peretii clasei si sa frecam bancile. In timpul orelor de scoala. Ultra-favoritii stateau la catedra sau ne supravegheau si aveau voie sa ne persifleze, incurajati de invatatoare in cazul cand nu erau suficient de ironici cu noi, "sclavii" care frecam cu sarg peretii pana ne murdaream uniforma - doar arta securistilor se invata tot in frageda pruncie, nu?!... Nu stiu... cand ii mai aud pe copiii astia cateodata ca se plang in zilele noastre de prea mult bine...

DAR, cel mai mare rau pe care aceasta femeie consider ca l-a facut in formarea generatiilor de copii care i-au trecut prin mana, este spectacolul de violenta fizica la care ne supunea, si care, nimeni nu poate indrazni sa ma contrazica, a avut cu siguranta enorme repercursiuni asupra psihicului copiilor si viitorilor adulti. Pentru totdeauna. Ca sa intelegeti, eventual cei mai tineri care cititi: inainte de Revolutie, in scoala in clasa intai mergeau toti copiii - si prosti si destepti, si handicapati. Am avut in clasa de exemplu, o fata cu handicap si fizic si psihic mare si vizibil, care ar fi trebuit, intr-o societate normala, sa merga la o scoala speciala. Dar in comunism, toti eram egali, toti trebuia sa fim drepti si frumosi. Pe parcursul anilor de scoala, evident ca multi din cei fara performante intelectuale sau, repet,  fara vina lor, cu handicap din nastere, se pierdeau, ramaneau repetenti, insa pana atunci invatatorii erau obligati sa se straduieasca sa ii traga mai departe, sa absolve an dupa an clasele. Probabil nu dadea bine la partid sa incepi clasa cu 30-40 de copii si apoi sa termini cu 20. Insemna ca nu esti cadru didactic bun. Asa a fost sistemul comunist.

Iar acesti copii erau imposibil de adus la nivelul nostru, al celorlalti, e ca si cum bati cainele ca nu poate sa invate sa scrie. Fata de care am scris mai sus, Gina, nu isi putea folosi mainile efectiv, nu putea merge normal si vorbea dezarticulat. Era un baiat, Relu, care nu putea articula corect nici un cuvant, vorbea in clasa intai ca un copil de 2 ani, avea si un strabism de zile mari... Oare aveau vreo vina copiii astia?  Dar doamna Carmen Radulescu gasise metoda si pentru ei. Dupa ce a epuizat metoda bataii cu rigla la palma, fund si pe unde mai apuca,  pana plangeau si tipau copiii pe care ajunsese sa-i alerge prin clasa si sa-i prinda cu ajutorul catorva favoriti, ca deh! ea era prea grasa sa alerge dupa ei, a inceput sa-i dezbrace in fata noastra de pantaloni pe baieti sau dresuri pe fete, si sa-i tina asa langa tabla, cateva ore. Acum, vreau sa va spun ca imi e foarte greu sa scriu despre asta. In primul rand ca pana azi, Dumnezeu mi-e martor ca nu am povestit la nimeni, nici acasa in acei ani, nici sotului meu mai tarziu, care stie tot despre mine, pentru ca mie imi e rau fizic numai cand ma gandesc la cele intamplari, dar sa mai si povestesc. Dar vazand altruismul fetelor care s-au gandit sa impartasesca amintirile urate despre invatatoare, am realizat ca ma ascund dupa deget. In plus, povestea mea poate ajuta, motiveaza pe cineva.

Asa ca, cu tarie incerc sa ma tin acum sa nu ma ia ameteala, mai ales in luna a saptea de sarcina, sa va pot relata cum plangeau copiii aia dezbracati si ce circ iesea in clasa. Majoritatea din banci radeau zgomotos, bateau cu mainile in banci, pentru ca era mare circ pana reusea sa le dea hainele jos, evident copiii se opuneau si ragneau efectiv, nu plangeau. Dupa care era mereu motiv de ironie lenjeria lor de cele mai multe ori... ne-ok, erau copii din familii sarmane. Dupa care la un moment dat, invatatoarea tipa si la clasa sa inceteze cu zgomotele, ora se relua, dar copiii dezbracati plangeau in continuare, nu stiu de unde aveau atatea lacrimi ore intregi. Era foarte greu sa te concentrezi la ore, in aceste conditii. Era greu sa te uiti la tabla, si nu la ei. Iar in pauza, circul era si mai mare. Sincer, nu mai vreau sa povestesc. Judecati singuri.

Ba da, mai adaug ceva, probabil din aceste sechele am ajuns sa-mi dau copilul la o scoala particulara, intr-o limba straina, nici acum nu stiu daca am facut bine, imi pare rau ca simt cateodata ca il deznationalizez, dar asa au rezonat in mine sechelele si m-au facut sa iau astfel de decizii in prezent.

No comments: