27 August 2014

Despre libertate

Vreau sa scriu articolul asta de cateva saptamani. Nu mi-am gasit timp, cred ca mi-am uitat si ideile... Asadar, care e treaba cu libertatea?

In primul rand trebuie sa separ lucrurile de la inceput. Nu voi vorbi despre acea libertate de a face lucrurile ingradite prin lege: crime, furt, distrugere de bunuri, privare de libertate, 300 la ora pe aleea din parc, betie la volan, jogging in costului lui Adam, poligamie cu 50 de soti/sotii, etc. Desi ar fi interesant de analizat si situatiile in care oamenii ar fi in afara legii si ar putea face fiecare ce vrea fara frica inchisorii ori a amenzii. Daca reusesc acum sa ma adun sa pun in ordine ideile pe care le-am avut in ultimul timp despre articolul asta, poate indraznesc sa atac in alt articol si manifestarile umane in anarhie. Insa pana atunci ma rezum la acea libertate pe care ne-o ingradim singuri sau ne-o ingradesc cei din jur. Libertatea luata din motive de morala, de etica, care nu este sanctionata de lege, ci de opinia publica. Sau in general de cei ce "ne iubesc".

Ideea mi-a pornit de la povestea unei colege a mamei de la birou, care s-a plans intr-o zi ca prietenul ei ar vrea sa plece la mare cu baietii. Iar ea i-a explicat ca nu poate merge pentru ca nu au bani suficienti si pentru vacanta la mare impreuna care urma peste cateva saptamani, si pentru a merge singur la mare cu baietii. Sunt convinsa ca asa statea situatia cu banii, iar ea avea perfecta dreptate sa puna problema asa. A omis sa ne spuna noua ca si in situatia in care ar fi fost bani, ar fi deranjat-o ca vrea sa plece fara ea. Nu stim daca lui i-a reprosat sau nu. Insa cum sta situatia cu ce isi doreste el? DE CE el isi doreste o vacanta la mare cu baietii? Normal nu ar fi ca el sa nu isi doresca o vacanta fara ea, cu baietii sau cu cine o mai fi fost? O data ce isi doreste, e normal sa nu o poata avea, indiferent ca din cauza banilor sau pentru ca ii e frica sa nu o supere pe ea? Pana la urma el este cel care si-a ingradit dorinta de a pleca si a ramas acasa, ca nu cred ca ea i-a pus pistolul la timpla in ultima instanta... Mda... din pacate asta e exemplul pe care il am. Mie imi place sa scriu despre realitatea din jurul meu, am fugit de fictiune mereu, asadar asta e exemplul care m-a inspirat sa scriu articolul asta. Imi pare rau ca nu am avut unul in care o femeie isi dorea sa plece la mare singura...

Deci ce putem spune despre situatiile in care ne dorim ceva, dar nu facem pentru ca sa nu ii suparam pe cei din jur? Sau nu facem pentru ca nu ne dam voie singuri de fapt? Frica de ceilalti este de fapt frica de noi. O data ce ne-am dorit, mai conteaza ca facem sau nu? Nu e suficient de "rau" ca am gandit deja? Asa cum se spune in corelatia gand - cuvant - actiune - obicei - comportament - destin. Ai grija ce ganduri ai, ca ele devin cuvinte, cuvintele devin actiuni, actiunile devin obiceiuri, obiceiurile comportament, iar comportamentele adunate nasc un destin. Nu ar fi normal ca sa nu ne dorim de la bun inceput ceva care ii va supara pe cei din jur? O data ce gandul s-a declansat si e (sau nu) transpus in cuvinte, e normal ca ceilalti sa se supere? Si extrapoland, nu e pacat ca ne ducem vietile incorsetati in frica de ceilalti, frica de noi insine, pareri de rau ca nu am facut ce ne-am dorit, regrete?

Am scris sau nu. De cele mai multe ori, sunt convinsa ca oamenii doar gandesc despre ce si-ar dori sa faca. Si nici nu mai transpus in cuvinte, de frica celorlalti. Sunt convinsa si experienta mi-a aratat-o ca de si mai multe ori, ajung sa faca pe ascuns de ceilalti, ca sa nu ii supere. Este in regula?

Voua ce va vine in cap cand va ganditi la cuvantul libertate? De obicei te gandesti la extreme. Abordarile despre tema libertatii au ajuns sa fie de multe ori clisee. De prea multe ori termenul a fost mutilat de asocierea cu ideile din situatile in afara legii. Sincer, cred ca sunt putini totusi oamenii care isi doresc cu ardoarea sa comita o crima. Asta este o extrema, care nu defineste majoritatea. De prea multe ori abordarile au sarit la cealalta extrema, in sfera etericului, prin asocierea cu idei mult prea nobile: libertatea de exprimare, libertatea spiritului, libertatea politica, libertatea unei natii... Idei marete, intr-adevar, insa, nu cred ca sunt multi nici cei care viseaza la libertatea unui popor. Din fericire in prezent am depasit epocile imperialismului, colonialismului si a totalitarismului. In forma lor burta. Acum sunt in forma comuflata, mult mai usor de suportat, mult mai greu de observat si contracarat, dar mult mai eficiente in forma lor: imperialismul bancar, colonialismul farmaceutic si totalitarismul media. Insa, cati oameni isi fac griji reale zilnic in legatura cu faptul ca sunt scalvi al bancilor, ai industriei farmaceutice si ai mesajelor subliminale? Marea majoritatea se zbate undeva la mijloc intre cele doua extreme, cu problemele legate de lipsa de libertate.

De obicei eu fug de mediocritate. Nu scriu pentru ea si nici desprea ea. Insa acum vreau sa o pun sub lupa. Pentru ca oricum cu extremele e greu sa te lupti. Si ca sa ajungi acolo, trebuie sa ai antrenamentul facut pe grosul de la mijloc. Iar mijlocul resimte lipsa de libertate, zilnic, in alte situatii decat extremele.

Hai sa ne amuzam cu situatii concrete. Vrei sa nu speli vasele o saptamana. Daca vine mama pe la tine si face scandal? Vrei sa iti arunci ciorapii pe lustra si camasa pe frigider cand te dezbraci. Daca se supara nevasta dimineata? Vrei sa nu vaccinezi copilul. Daca se supara doctorul pediatru? Vrei sa te urci in masina si sa te duci pana in alt oras sa stai o ora singura la o terasa si sa vii la 12 noaptea acasa. Pai te mai primeste cineva acasa? Si te mai si crede ca asta ai facut? Vrei intr-o zi sa te imbaci in mov cu galben si cu verde si cu buline si niste ciorapi cu cap de mort. Dar daca se supara seful la birou? Vrei sa dormi primele 3 zile din vacanta non-stop. Se supara prietenii care sunt cu tine acolo? Cred ca da... Vrei sa iesi dintr-o relatie. Evident iti e frica ca o sa se supere. Vrei sa te intalnesti cu altcineva peste relatie. Nu e voie, evident... mai intram in detalii? Vrei sa renunti la studii si sa faci o calatorie inainte de a le continua sau incepe altele, ca simti ca nu ti se potriveste domeniul ales. Ce or sa zica parintii, vecinii, profesorii? Vrei sa pictezi cu 25 de culori diferite un perete din sufragerie. Partenerul tau nu o sa vrea, ca si asa abia a fost de acord cu tavanul fistic din dormitor... Vrei sa stai o zi singur, bine... hai sa nu exageram, sa zicem cateva ore, sa nu te intrebe nimeni nimic, sa nu vorbesti cu nimeni, sa iti aduni gandurile. Or sa zica toti ca ai facut depresie, sau ca ai pe altcineva, sau ca esti suparat pe ei, sau ca ai luat-o razna. Asa ca hai sa nu ii suparam si sa ne ascundem mai deaprte in rolul pe care ei s-au obisnuit sa il vada, ca sa ii facem fericiti.

Cred ca a putea face tot ce iti doresti (repet in caz ca s-a pierdut ideea: in limitele legii) si sa ai in acelasi timp aprobarea reala a persoanelor din jur, este comfirmarea ca esti inconjurat de oameni potriviti pentru tine, care te cunosc, te accepta, te respecta si te pretuiesc exact cum esti. Atata timp cat nu faci ce iti doresti de frica celorlalti, este un indiciu clar ca nu esti printre oamenii potriviti si nici in situatiile potrivite pentru tine.

Dar cum ajungem in acele situatii in care nu mai avem libertatea de a face ce ne dorim de frica celorlalti? Cred ca aici este cauza initiala. Intram in situatii pe care nu le scanam initial suficient, ca doar greseala e omeneasca pana la urma, si ne este teama sa mai iesim din ele. Sau pretindem ca suntem altfel. Nu ne aratam celorlalti asa cum suntem de fapt, de frica de a fi respinsi. Ceilalti ne percep asa cum am jucat rolul la inceput, apoi traim uneori tot restul vietii camuflati intr-un rol.

Singura solutie este cunoasterea de sine, sa te cunosti tu pe tine in primul rand, apoi acceptarea de catre tine a ceea ce esti, cu tot ceea ce iti doresti. Apoi curajul de a te arata celorlalti asa cum esti. Astfel selectia celor din jur se va produce natural si usor. Vei avea in jurul tau oameni pe care nu o sa ii mai ranesti indiferent ce vei gandi/spune/face. Si nu te vei mai rani nici pe tine.

Am mai scris despre asta, dar e genial: pacatul este incapacitatea omului de a se pune in acord cu principiile pe care el si le enunta.



No comments: