17 June 2013

Introspectie

Eram in clasa a 10-a la Istanbul. Tata era intr-o calatorie de business, o intalnire a unei multinationale cu partenerii din Europa, si ca de obicei, ne luase si pe mine si pe mama cu el. Asa am vazut eu toata lumea, calatorind cu ai mei, pe langa tata, pe la targuri, expozitii, intalniri de  afaceri. In ciuda bogatei experiente acumulate pe langa tata, totusi nu s-a ales mare lucru de capul meu in viata, dar macar stiu cum trebuie sa ajunga Victor si spre ce trebuie sa-l indrum. Si acolo la Istanbul, ce afaceri!...toata lumea de la intalnire nu visa decat distractie. De atunci m-am prins eu ca intalnirile astea de business, departe de casa, ale adultilor sunt un fel de ... tabere de copii mari scapati de acasa :)... in fine, si intr-o seara cand eu tocmai veneam de la sala de sport a hotelului, m-am intalnit cu un grup vesel de petrecareti care m-au intrebat daca vreau sa merg cu ei in discoteca. I-a luat si gura pe dinainte, Daniela mi-a zis ca vorbeste ea cu ei mei sa ma lase. Eu insa i-am rasuns ca nu. Tacere. S-au uitat toti la mine ciudat. Ei nu stiau ca eu ma culc acasa la 8, si alerg dimineata 2 ore de la 5 la 7, ca asa m-a invatat antrenorul de kung-fu. Un barbat m-a intrebat de ce. Si eu i-am spus ca "ma pastrez". Si iar tacere. Daniela m-a intrebat pufnind "pentru ce?". Gandindu-ma la acea intamplare, mi-am dat eu seama ani buni mai tarziu ca pufnitul ei a fost fortat, in lipsa de alta reactie la raspunsul meu neasteptat pentru ei. Am iertat-o ani buni mai tarziu cand am intalnit-o intr-o biserica dand acatiste dupa o casnicie esuata. Ce faceam eu in biserica aia? Pai cred ca dadeam acatiste ca sa ma marit :) Cu cine? va jur ca nu stiu... evident cu cel care imi era iubit la acel moment... Revenind la Istanbul... probabil normal era atunci ca fata de 16 ani sa sara in sus de bucurie ca merge la discoteca. Mai tare a fost ca nu le-am raspuns nimic si am plecat spre lift. Cat de tipic pentru mine sa plec tacand... din nou in fine si sa sarim vreo cativa ani.

N-am ce face prin facultate sa merg la o tiganca care ghicea in cafea. Si imi zice tiganca ca iubirea vietii mele o voi intalni la batranete. La cat de urat m-am uitat, imi amintesc ca si-a dres vocea si a adaugat: adica in parte a doua a vietii. Exista ceva mai trist sa ii spui unei tinere de 20 de ani? Care viseaza la iubire, la casatorie, la fat-fumos pe cal alb si alte balarii?... Nu :) Asta pentru ca suntem de mici crescute gresit, cu proiectii idilice si nerealiste despre relatiile dintre femei si barbati.

Si sarind de-a dreptul in prezent, ma gandeam azi ca eu nu cred ca l-am intalnit pe "el". Evident ca am intalnit o gramada de "ei" pana acum. Doar am fost si casatorita, mai am si doi copii, si o mare duzina de relatii esuate la activ. Si pana la urma toate astea in cautarea "lui". Dar asa simt, eu simt ca nu mi-am intalnit jumatatea.

Intre timp am evoluat cu credinta ca OMUL isi face viata si destinul. Deci fara tiganci si cafele.

Si nu stiu de ce, dar (din fericire) am un optimism incurabil si cred ca il voi gasi pana la urma. Este posibil sa fi trecut deja pe langa el? Dintre toti a fost unul demult, demult, langa care imi pare rau ca nu m-am oprit. Dar trecutul e trecut, si mai bine sa privim in viitor. Si privesc cu bucurie si cu speranta unor intamplari deosebite si fabuloase care ma asteapta. Stiu ca undeva dupa un cot pana la urma o sa dau peste ceva frumos :)


1 comment:

Melian said...

Si o sa apara cand si unde nu te astepti o sa vezi. Stai linistita. :)