Multumesc Doamne, ca suntem bine!

Asta seara s-a facut un an de cand mi-am vazut puiul facut bucati. Ce sa mai zic... e posibil, voi cei care citit aici, sa ziceti ca exagerez vorbind iar despre asta. Decat sa ajungeti sa ma intelegeti vreodata, ceea ce ar presupune sa treceti prin ceva mai mult sau mai putin asemanator, mai bine sa ziceti ca exagerez.

Asta seara dupa ce mi-am culcat ambii pui, am citit o rugaciune cu gandul sa multumesc Domnului ca suntem bine dupa un an si astfel m-am gandit cum ar fi daca as putea sa ma intorc in timp macar un minutel in acea seara cumplita si sa pot sa imi transmit mie, cea din seara si noaptea aia, cea care o noapte intreaga nu am facut decat sa clatin capul o data pe minut si sa zic "nu, nu, nu...", sa imi pot sopti sa ma linistesc ca o sa fie bine peste un an. Gandul insa m-a facut sa mi se faca frica... frica ca pot ramane acolo si nu ma mai pot intoarce la loc, in prezent. Ce gand ciudat, dar atat de logic de fapt.

Mi-as fi spus mie ca o sa fie bine, ca o sa fie enorm de greu, ca o sa fie inimaginabil de lung, dar o sa se termine cu bine. Ca o sa intalnesc niste ingeri in decursul anului, niste ingeri printre oameni, care o sa imi faca crucea mult mai usoara. Niste ingeri pe care numai Dumnezeu mi i-a putut trimite.

Asta seara, evident ca intr-o mare potriveala, cum au fost toate legate de povestea asta cu accidentul lui Vik, si culmea cam pe la ora la care mi-a ajuns acasa copilul cu piciorul bucati, am intalnit la Riviera un doctor. Nu un doctor oarecare, nu conteaza cine si de unde, important este ca cineva care face efectiv cinste profesiei de medic. Altcineva din cei de fata i-au spus pe scurt despre Victor, si deodata m-am trezit vorbind cu dansul despre intamplare. Si mi-a zis ca i se pare mare lucru ca nu am facut o forma de soc din care puteam sa nu imi mai revin... ca am fost extrem de puternica, daca alaptand cu o goanga mica de 3 saptamani in brate, am facut fata unui eveniment asa de grav. Si fine... pareri si pareri... Dar sincer, fara ajutorul lui Dumnezeu eu cred ca nu iesem ok din asta.

Inca ceva. Tot din capitolul inimaginabilului... cand Vik era inca in ghips si eu nu eram langa el in camera in care a stat in pat, si eram in alta camera in casa, aveam momente in care ma opream secunde bune si ma uitam la usa, si ma gandeam ca daca il vad deodata ca intra pe usa mergand si de fapt tot ce se intampla a fost un vis urat... Dupa care simteam ca trebuie sa merg imediat langa el sa-l vad. In acea perioada, ma bucuram de fiecare ora trecuta, ca ma departa de ziua accidentului.